Jocul vietii (copil vs adult)

"Perspectiva vieţii este alta, iar asta se datorează anilor care au trecut peste mine cât şi peste alţi oameni înrolaţi în această generaţie..."

      Am mâinile brăzdate de-atâţia ani de muncă şi-mi simt vocea tremurândă în timp ce mă chinui să leg cu un şnur verbal, fragmentele ce merită povestite din viaţa mea. Sunt în ultimul tren, în celelalte m-am urcat şi din fiecare am învăţat lucruri bune dar şi mai puţin bune. Acum este rândul altora să o facă, sper doar, să nu se piardă nimeni în această călătorie a vieţii şi să ajungem cu toţii la un final bun.

      În mine zace o amintire legată de frumoasa mea copilărie, după care tânjesc ochii să revadă iar sufletul să resimtă sentimente demult trăite.

Vremurile pentru ţară nu erau tocmai bune. Jocurile foamei ne cuprindeau în horă, aşteptam la părinţii noştrii să se întoarcă seara cu ceva în bocşeluţă de la muncă. Acea bocşeluţă realizată dintr-o urzeală de culoare neagră cu roşu, ascundea în ea mâncarea noastră de cu seară până a doua zi pe aceeaşi vreme. Priveam cum părinţii noştrii se întorceau de la muncă cu câţiva lei în buzunare şi tenul acoperit de sudoare, cum desfăceau bocşeluţa şi ne punea pe masă d'ale gurii. Şi cu toate astea, mi-e dor de acea perioadă, de perioada copilăriei.

      Noi ştiam să apreciem lucrurile pe care le aveam, ne iubeam părinţii, îi respectam, ştiam de la o vârstă fragedă ce sunt responsabilităţile dar ştiam să ne şi distrăm. După-amiezile, pe timp de vară, ni le petreceam prin poienile pline cu iarbă, jucând jocuri precum: "ţară, ţară vrem ostaşi; flori, fete şi băieţi şi baba oarba". Orele se scurgeau în prezenţa prietenilor şi sub privirile vecinilor, care stăteau la vorbă şi ne priveau cum ne distram şi chicoteam la cele mai amuzante întâmplări. Poate că încă nu vreau să mă vindec de acea vreme, poate vreau să îmi port în suflet şi în gând, pe veci aceste amintiri...

      N-am uitat acele apusuri de soare urmate de chemarea mamei de pe pervazul casei, să mă retrag la domiciliu pentru a lua cina şi apoi, pentru a mă pune la somn. Dimineaţa mă trezeam la primul cântat de cocoş, pregătit pentru încă o nouă zi. Parinţii deja erau treji, se ocupaseră de mulsul vacii iar eu eram băiatul distribuitor, asiguram oamenii din cartier cu lapte proaspăt în fiecare dimineaţă. Pentru această activitate, părinţii mereu îmi dădeau câţiva bănuţi pe care-i cheltuiam la magazinul din colţ pentru a-mi cumpăra bomboane şi eugenii. 

      Sărbătorile erau întotdeauna atât de fermecate. Îi aveam pe toţi cei dragi în jurul mesei, simţeam cu adevărat căldura şi armonia sărbătorilor. Noi copii, de Paşte, jucam rostogolu' cu ouă roşii. De cele mai multe ori pierdeam şi mă-ntorceam acasă, îmi umpleam buzunarele cu ouă roşii şi mă reîntorceam în joc, în speranţa de a câştiga.

      Anii au trecut şi m-au schimbat, atât fizic cât şi psihic. Vedeam altfel lucrurile, arătam altfel, mă comportam altfel... eram adult. Am fost înrolat în şcoala de luptă timp de doi ani, sau cum îi mai spun unii: armata zilelor noastre. Acolo am învăţat să mă joc cu armele, să mă joc cu vieţile oamenilor dar şi cu propria viaţă. Eram precum un joker în pachetul de cărţi, riscam mult dar şi câştigam. Ştiam că jocul nu-mi oferă şi a doua şansă, iar dacă greşeam, totul se termina. Ştiam să fac compromisuri, să-mi iau angajamente, să fiu responsabil, acestea erau jocurile de adult în care mă-nrolasem pentru următorii ani. Nu ştiam regula acestor jocuri, trecusem prea rapid de la jocurile de copil la cele de adult, dar ştiu că aveam de gând să câştig. 

      Imediat după ce m-am angajat a urmat şi căsătoria. O frumoasă fată mi-a completat sufletul şi viaţa, apoi jocul a început să se joace la dublu, tocmai asta m-a făcut ca de-atunci să mă joc de-a mama şi de-a tata împreună cu ea.

     A urmat un moştenitor în familia noastră. David era băieţelul care-mi călca pe urme şi-mi ducea numele familiei mai departe. Datorită lui, la o vârstă onorabilă, seara mă-ntorceam în jocurile copilăriei. Experimentam din nou aceleaşi senzaţii ca cele din urmă cu mai bine de douăzeci de ani... Mă distram, la fel şi el iar zâmbetul care se afişa larg pe chipul lui mă făcea să spun că sunt un tată norocos. Acum el era în locul meu pe acea poiana verde şi se juca împreună cu prietenii lui, jocurile copilăriei mele pe care i le-am arătat şi care s-au păstrat ani de-a rândul.

Seara când mă întorceam de la muncă şi-l vedeam cum se distrează sub aşternutul apusului de soare, mă făcea să zâmbesc şi să mă umplu de fericire, în ciuda transpiraţiei vizibilă pe frunte. Strigătul mamei mele a fost înlocuit de strigătul soţiei mele care îl cheamă acasă pentru a lua cina. 

A trecut şi el prin jocurile copilăriei, jocurile adolescenţei şi jocurile de adult. Imediat ce a finalizat armata, viaţa l-a declarat adult iar jocurile se joc la un grad mai mare de dificultate. Eu am ajuns aproape de finalul jocului. Am părul alb, mâinile îmi tremură şi privesc în golul lăsat de timp, cum am parcurs toate nivelele de joc şi aştept ca la final să fiu încoronat "câstigator" în jocul vieţii.

      Viaţa este un joc şi trebuie să fim atenţi la alegerile pe care le facem. Nu contează ce cărţi de joc ne oferă viaţa, trebuie să le jucam bine pe cele pe care le avem. 

O ultimă scrisoare...

Articol scris pentru SuperBlog 2013.