Povestea unei frunze

POVESTEA UNEI FRUNZE



Era sfậrşitul lui august. Vara se termina. Frunza era tare mậndră. Atinsese culmea maturităţii. Era imensă, ca o palmă de uriaş, verde inchis, ca un lac la asfinţitul soarelui. Se simţea frumoasă. Se oglindea în fiecare dimineaţă într- o picătura de rouă şi-i plăcea ce vedea. Privea pămậntul de sus, cu mândrie. De cậtăva vreme avea o grijă in plus. Se considera umbrelă protectoare pentru ciorchinele de struguri care răsărise sub ea. Cậnd crescuse acesta aşa de mult şi, mai ales, cậnd căpătase nuanţa aceea de prună vậnătă, nici ea nu putea răspunde.
In fiecare dimineaţă constata cu uimire încă o schimbare la micuţul ciorchine. Culoarea se accentua, bobiţele creşteau ca din apă şi căpăta mereu mai multă vigoare.
Fiind însă atật de absorbită de uimire pentru micul ciorchine, biata frunză uita să mai constate propriile-i modificări. Dar pe la apusul soarelui, cậnd razele acestuia îi încălzeau blajin palma, frunzei i se păru ca-şi vede pe margine nişte reflexe arămii. In acea clipă ştiu că începuse sfậrşitul. Murea puţin cậte puţin. Cerşea prelungirea agoniei de la toată lumea din jur. Insă oamenii nu o înţelegeau. Găseau chiar puterea de a o admira.
Era, într-adevăr, frumoasă. Aramie, cu nuante de foc şi ardea ca o flacără, consumậndu-şi ultimele clipe de viaţă.
- Ce mă fac? Gậndea ea. Oare trebuie să iau vitamine? Simt că-mi slăbesc puterile. Şi uite ce galbenă sunt!
Şi veni toamna. Şi ploaia. Frunza constată cu tristeţe că e atật de slabită încật picăturile de ploaie o zdrobesc. Nu-i mai putea servi drept umbrelă micului ciorchine. Acesta crescuse într-atật încật frunza îi devenise, oricum, o umbrelă ne-ncăpătoare. Ba parcă-i era chiar povara.
- Ar trebui să facă ceva! Gandea ciorchinele. Ea nu vede că se stinge ? Sau, poate e randul meu să am grijă de ea ?
Si in fiecare zi ciorchinele incerca sa se apropie de biata frunza, să o sprijine de spinarea lui masivă. Pană intr-o seară cand, din prea mult zel, strugurele reusi să o desprindă de tot de pe vită.
Biata frunză simti că lesină. Se trezi purtată usor de vant prin aer. Trecu pe langă ciorchinele ocrotitor si-l atinse cu o falfaire.
- Adio, puiul meu ! Eu voi zbura putin !
A fost ultimul gand al frunzei. A căzut pe cărare asteptandu-si sfarsitul. Dar, spre surprinderea ei, o manută de copil o ridică spre soare.
- Ce frunză frumoasă! Exclamă micuta Bi. Am să o desenez si o voi pune apoi la păstrare, in cărticica mea de pvesti.
Auzind vorbele fetitei, frunza inăltă in gand o rugăciune de multumire lui Dumnezeu, care nu a lăsat-o să moară.


Autor : Schiopu Madalina