31.10.2013

Un articol de bun gust

S-au scurs atâţia ani de-atunci, eram doar un ghemotoc de om care ştia să se bucure de fiecare lucru, de fiecare fenomen, de micile cadouri şi de bunătăţile făcute de mami în bucătăria ei fermecată.
Îmi este dor de savoarea Crăciunului, de farmecul sărbătorilor, de frumuseţea colindelor şi de copilărie. Îmi este dor de mirosul prăjiturilor, de felul cum le simţeam gustul, de felul cum le devoram şi de momentele când o întrebam pe mami: "Ai ceva dulce?".
Îmi plăcea la maxim cand mama pregătea celebra prajitură cu nucă şi albuş de ou pe deasupra. Acea prăjitură este o tradiţie în familia noastră. Mama o prepară de ani de zile, chiar înainte de a mă naşte pe mine. Acea prăjitură mă face să simt gustul copilăriei, felul cum o pregătea mama, cum se cocea la clasicul cuptor de aragaz şi felul cum mirosul de prajitură ne gâdila pe la nas.

Vă dezvălui reţeta copilăriei mele, prăjitură de care m-am bucurat şi mă bucur ani de-a rândul.

Ingrediente:
- 4 gălbenuşuri
- 150 ml. ulei
- 7-8 linguri lapte sau sifon
- 150g Zahăr
- 1 plic Amoniac stins în oţet


Mod de preparare:
Se frământă, se fac trei foi coapte pe dosul tăvii. Una din foi se sfărămiţează şi se amestecă cu nucă, stafide, esenţă de migdale, puţină margarină şi sirop făcut din: apă,zahăr şi cacao (se dă o dată în fiert). Această compoziţie se pune între cele doua foi. Deasupra se pune glazura facută din: 4 albuşuri si 4 linguri de zahăr bătute bine şi fierte la ble-marine.
Se rade ciocolată pe deasupra.
Prăjitura se taie a doua zi.


Rezultat:



 În zilele noastre, modul în care sunt preparate prăjiturile este unul mai tehnologizat. Din bucătariile noastre nu mai lipsesc diferite produse incorporabile si cuptoare incorporabile. Gustul tehnologizat a prăjiturilor nu este diferit faţă de gustul tradiţional, doar modul de preparare este mai uşor iar timpul de aşteptare este mai mic.
Mama face această prăjitură de ani de zile iar gustul este neschimbat. La fiecare muşcătură simt esenţa acelor zile în care-mi petream timpul învârtindu-mă pe lângă bucătărie până mama mă anunţa că prăjitura este gata. Acum sunetul provocat de cuptor, mă anunţă că urmează o masă pe cinste în doar câteva momente.

Un astfel de cuptor face viaţa mai bună iar coacerea prăjiturilor ar deveni o joacă. Cu ajutorul acestuia ne putem bucura mai des de gustul copilăriei şi simţi acelaşi gust de odinioară în vremuri noi.

Găsim diferite oferte de astfel de produse pregătite sa ne îndulcească viaţa în fiecare zi. Pot spune că am devenim slujitorii lor, fiindcă doar ele sunt capabile să pregătească cele mai bune preparate pentru noi.

Retrăim gustul copilăriei în timpuri tehnologizate...


Articol scris pentru SuperBlog 2013





Share:

Un articol de bun gust

S-au scurs atâţia ani de-atunci, eram doar un ghemotoc de om care ştia să se bucure de fiecare lucru, de fiecare fenomen, de micile cadouri şi de bunătăţile făcute de mami în bucătăria ei fermecată.
Îmi este dor de savoarea Crăciunului, de farmecul sărbătorilor, de frumuseţea colindelor şi de copilărie. Îmi este dor de mirosul prăjiturilor, de felul cum le simţeam gustul, de felul cum le devoram şi de momentele când o întrebam pe mami: "Ai ceva dulce?".
Îmi plăcea la maxim cand mama pregătea celebra prajitură cu nucă şi albuş de ou pe deasupra. Acea prăjitură este o tradiţie în familia noastră. Mama o prepară de ani de zile, chiar înainte de a mă naşte pe mine. Acea prăjitură mă face să simt gustul copilăriei, felul cum o pregătea mama, cum se cocea la clasicul cuptor de aragaz şi felul cum mirosul de prajitură ne gâdila pe la nas.

Vă dezvălui reţeta copilăriei mele, prăjitură de care m-am bucurat şi mă bucur ani de-a rândul.

Ingrediente:
- 4 gălbenuşuri
- 150 ml. ulei
- 7-8 linguri lapte sau sifon
- 150g Zahăr
- 1 plic Amoniac stins în oţet


Mod de preparare:
Se frământă, se fac trei foi coapte pe dosul tăvii. Una din foi se sfărămiţează şi se amestecă cu nucă, stafide, esenţă de migdale, puţină margarină şi sirop făcut din: apă,zahăr şi cacao (se dă o dată în fiert). Această compoziţie se pune între cele doua foi. Deasupra se pune glazura facută din: 4 albuşuri si 4 linguri de zahăr bătute bine şi fierte la ble-marine.
Se rade ciocolată pe deasupra.
Prăjitura se taie a doua zi.

Rezultat:
 În zilele noastre, modul în care sunt preparate prăjiturile este unul mai tehnologizat. Din bucătariile noastre nu mai lipsesc diferite produse incorporabile si cuptoare incorporabile. Gustul tehnologizat a prăjiturilor nu este diferit faţă de gustul tradiţional, doar modul de preparare este mai uşor iar timpul de aşteptare este mai mic.
Mama face această prăjitură de ani de zile iar gustul este neschimbat. La fiecare muşcătură simt esenţa acelor zile în care-mi petream timpul învârtindu-mă pe lângă bucătărie până mama mă anunţa că prăjitura este gata. Acum sunetul provocat de cuptor, mă anunţă că urmează o masă pe cinste în doar câteva momente.

Un astfel de cuptor face viaţa mai bună iar coacerea prăjiturilor ar deveni o joacă. Cu ajutorul acestuia ne putem bucura mai des de gustul copilăriei şi simţi acelaşi gust de odinioară în vremuri noi.

Găsim diferite oferte de astfel de produse pregătite sa ne îndulcească viaţa în fiecare zi. Pot spune că am devenim slujitorii lor, fiindcă doar ele sunt capabile să pregătească cele mai bune preparate pentru noi.

Retrăim gustul copilăriei în timpuri tehnologizate...

Articol scris pentru SuperBlog 2013


Share:

30.10.2013

Un coş cu Farmec

Era precum un corn în frunte. Îl simţeam cum pulsează şi aveam senzaţia că se măreşte la fiecare minut scurs.
Era tare inestetic şi a ieşit la un moment nu tocmai oportun fiindcă aveam o întâlnire foarte importantă în decursul acelei după-amiezi. Încercam să-l acopar de zor cu părul dar nu aveam părul destul de mare încât să-l acopăr cu un breton, o şapcă mă ajută dar eu nu port săpci. Fond de ten? Nu, nu vreau.
Am plecat la drum aşa cum eram. Arătam precum un unicorn, lipsea să scot din partea dorsală un curcubeu şi atâta tot.
Nu am mai avut coşuri, dar cred că perioada adolescenţei era de vină. Întâlnirea cu prima iubită, primul coş, bun început. Sunt sarcastic...

Am ajuns în locaţia stabilită cu 20 de minute mai devreme. Era onorabil să ajung primul şi să o aştept. După 10 minute şi-a făcut apariţia. M-a sărutat, apoi ne-am aşezat la masă.
- Te iubesc!
- Iubitule, ai un coş pe frunte.
- Ştiu, şi el te iubeşte.
- Nu fi scârbos, yach.
Ei na, nu ştiam că-i este silă de un coş. E ceva natural, dar totuşi, nu eram un coşar în toată regula sau...dacă ăsta era începutul? Dacă urmează ca tenul meu să fie invadat de coşuri? Nu se putea aşa ceva.
- Trebuie să faci ceva cu coşul acela.
- Să îl storc?
- Nu fi scârbos din nou. Am ceva ce te-ar putea ajuta.
- Ce?
- Hai până la mine?
- Vorbeşti serios? Ştiam că părinţii tăi nu ştiu de mine, dar nu cred ca ăsta este momentul oportun de-ai cunoaşte.
- Şi? Nu te mănâncă nimeni. Altfel ce vrei să faci?
- ...
- Nu-mi răspunde. Hai!
Am plecat, dar pe drum am făcut câteva opriri să cumpăr ceva pentru părinţii ei. Nu mă puteam duce cu mâna goală, chiar dacă ea refuza să fac asta. Nu era momentul oportun, dar na... niciodată nu este momentul potrivit.
Am intrat pe uşă. S-a auzit doar glasul mamei ei, semn că tatăl ei nu era acasă. Ce uşurare, ce e greu a trecut. Râdeam în adâncul meu de propriile afirmaţii umoristice pe care mi le făceam în gând. I-am oferit micul cadou mamei ei şi buchetul cu flori, apoi m-am prezentat. S-a uitat ciudat la mine şi apoi mi-a spus:
- Ce ai pe frunte?
Ohhh my God. Nu şi ea
-...mmm... un coş.
- Coş? E dictamai buba
- Eeeee... coş.
- Izabellaaa?!?, a strigat ea după fiica ei care era în cameră şi căuta ceva pentru mine şi problema mea. Vino aici...
Ştiam că ceva nu e în regulă pentru faptul că mama ei m-a ţinut în picioare la intrare. Cine dorea un băiat cu "bube" pe faţă. Serios?
Izabella a venit, m-a sărutat şi a intrat în bucătărie. Am apucat să aud o frază de genul: "Măi Izabella, băiatu' are probleme acneice, tu vrei să săruţi aşa ceva?". M-am simţit cumva jignit şi foarte stânjenit de situaţie. Eram privit altfel doar pentru această problemă. Se spune că prima impresie contează, impresia construită a fost una degradabilă, chiar dacă eu nu o vedeam ca fiind aşa penibilă. I-a dat o replică de genul: "Are doar un coş, nu o crescătorie". Apoi a ieşit din bucătărie, puţin indispusă, cu ceva în mână, m-a luat de mână şi am ieşit. Nu a spus decât: "N-o băga în seamă. Ea mereu vede defectul, imperfectul la o persoană, nici eu nu sunt destul de bună pentru ea şi sunt fiică-sa".
- Nu e problemă, am spus din politeţe. Ce ai acolo?
- Un baton corector purificator pentru acnee din gama Gerovital Plant Stop Acnee. Te va ajuta...
M-a ajutat să aplic pe coşul problemă şi apoi mi-a întins batonul corector să-l iau definitiv. Îl folosea şi ea înainte şi după folosire, nu s-a mai confruntat cu problema coşurilor.
Am plecat sărutând-o cu pasiune şi am ajuns acasă. Mi-am făcut un ceai şi apoi m-am pus la somn. Dimineaţa, când am intrat în baie, am avut cea mai mare surpriză: coşul dispăruse în proporţie de 90%, eram foarte entuziasmat. După ce mi-am curăţat tenul, am aplicat din nou pe coşul problemă din batonul acela corector şi am sunat-o pe iubita mea, mulţumindu-i şi povestindu-i de efectul miraculos al acestuia.
M-am îmbrăcat şi am ieşit din bloc. La ieşire, mă întâlnesc cu un bun prieten:
- Salut bro'. Hey, unde-ţi-e coşul ăla? Ce-ai făcut cu el? Era un coş cu Farmec.
- ...


Articol scris pentru SuperBlog 2013


Share:

Un coş cu Farmec

Era precum un corn în frunte. Îl simţeam cum pulsează şi aveam senzaţia că se măreşte la fiecare minut scurs.
Era tare inestetic şi a ieşit la un moment nu tocmai oportun fiindcă aveam o întâlnire foarte importantă în decursul acelei după-amiezi. Încercam să-l acopar de zor cu părul dar nu aveam părul destul de mare încât să-l acopăr cu un breton, o şapcă mă ajută dar eu nu port săpci. Fond de ten? Nu, nu vreau.
Am plecat la drum aşa cum eram. Arătam precum un unicorn, lipsea să scot din partea dorsală un curcubeu şi atâta tot.
Nu am mai avut coşuri, dar cred că perioada adolescenţei era de vină. Întâlnirea cu prima iubită, primul coş, bun început. Sunt sarcastic...

Am ajuns în locaţia stabilită cu 20 de minute mai devreme. Era onorabil să ajung primul şi să o aştept. După 10 minute şi-a făcut apariţia. M-a sărutat, apoi ne-am aşezat la masă.
- Te iubesc!
- Iubitule, ai un coş pe frunte.
- Ştiu, şi el te iubeşte.
- Nu fi scârbos, yach.
Ei na, nu ştiam că-i este silă de un coş. E ceva natural, dar totuşi, nu eram un coşar în toată regula sau...dacă ăsta era începutul? Dacă urmează ca tenul meu să fie invadat de coşuri? Nu se putea aşa ceva.
- Trebuie să faci ceva cu coşul acela.
- Să îl storc?
- Nu fi scârbos din nou. Am ceva ce te-ar putea ajuta.
- Ce?
- Hai până la mine?
- Vorbeşti serios? Ştiam că părinţii tăi nu ştiu de mine, dar nu cred ca ăsta este momentul oportun de-ai cunoaşte.
- Şi? Nu te mănâncă nimeni. Altfel ce vrei să faci?
- ...
- Nu-mi răspunde. Hai!
Am plecat, dar pe drum am făcut câteva opriri să cumpăr ceva pentru părinţii ei. Nu mă puteam duce cu mâna goală, chiar dacă ea refuza să fac asta. Nu era momentul oportun, dar na... niciodată nu este momentul potrivit.
Am intrat pe uşă. S-a auzit doar glasul mamei ei, semn că tatăl ei nu era acasă. Ce uşurare, ce e greu a trecut. Râdeam în adâncul meu de propriile afirmaţii umoristice pe care mi le făceam în gând. I-am oferit micul cadou mamei ei şi buchetul cu flori, apoi m-am prezentat. S-a uitat ciudat la mine şi apoi mi-a spus:
- Ce ai pe frunte?
Ohhh my God. Nu şi ea
-...mmm... un coş.
- Coş? E dictamai buba
- Eeeee... coş.
- Izabellaaa?!?, a strigat ea după fiica ei care era în cameră şi căuta ceva pentru mine şi problema mea. Vino aici...
Ştiam că ceva nu e în regulă pentru faptul că mama ei m-a ţinut în picioare la intrare. Cine dorea un băiat cu "bube" pe faţă. Serios?
Izabella a venit, m-a sărutat şi a intrat în bucătărie. Am apucat să aud o frază de genul: "Măi Izabella, băiatu' are probleme acneice, tu vrei să săruţi aşa ceva?". M-am simţit cumva jignit şi foarte stânjenit de situaţie. Eram privit altfel doar pentru această problemă. Se spune că prima impresie contează, impresia construită a fost una degradabilă, chiar dacă eu nu o vedeam ca fiind aşa penibilă. I-a dat o replică de genul: "Are doar un coş, nu o crescătorie". Apoi a ieşit din bucătărie, puţin indispusă, cu ceva în mână, m-a luat de mână şi am ieşit. Nu a spus decât: "N-o băga în seamă. Ea mereu vede defectul, imperfectul la o persoană, nici eu nu sunt destul de bună pentru ea şi sunt fiică-sa".
- Nu e problemă, am spus din politeţe. Ce ai acolo?
- Un baton corector purificator pentru acnee din gama Gerovital Plant Stop Acnee. Te va ajuta...
M-a ajutat să aplic pe coşul problemă şi apoi mi-a întins batonul corector să-l iau definitiv. Îl folosea şi ea înainte şi după folosire, nu s-a mai confruntat cu problema coşurilor.
Am plecat sărutând-o cu pasiune şi am ajuns acasă. Mi-am făcut un ceai şi apoi m-am pus la somn. Dimineaţa, când am intrat în baie, am avut cea mai mare surpriză: coşul dispăruse în proporţie de 90%, eram foarte entuziasmat. După ce mi-am curăţat tenul, am aplicat din nou pe coşul problemă din batonul acela corector şi am sunat-o pe iubita mea, mulţumindu-i şi povestindu-i de efectul miraculos al acestuia.
M-am îmbrăcat şi am ieşit din bloc. La ieşire, mă întâlnesc cu un bun prieten:
- Salut bro'. Hey, unde-ţi-e coşul ăla? Ce-ai făcut cu el? Era un coş cu Farmec.
- ...

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Share:

29.10.2013

Scufiţa Roşie (parodie)

     Cu toţii o ştim pe Scufiţa Roşie, o fată gingaşă, cu bujori în obrăjori şi povestea ei mirobolantă în care ea şi bunicuţa ei sunt mâncate de lupul cel viclean.
Acum vă întreb pe voi: Cum ar fi decurs povestea dacă toate acestea se-ntâmplau în zilele noastre? Hai să vedem...





     Într-o zi, mama scufiţei îi spune acesteia:
- Ia coşuletul ăsta, vezi că acolo ai câteva fripturi şi o sticlă de ţuică şi du-le bunicii tale că e tare bolnavă şi mi-a dat mesaj pe facebook că nu mai are licoare să se pună pe picioare. Ai grijă să nu te abaţi de la drum, iar de-o faci, să nu uiti să-ţi activezi GPS-ul pe smartphone. Când ajungi acasă la ea, să nu uiţi să dai "Check in" să ştiu că ai ajuns cu bine.
- Aşa am să fac, a spus Scufiţa şi apoi a plecat la drum.

     Bunica locuia în pădure, într-o casă frumoasă, vopsita verde la culoare cu lavabilă şi cu termopane care sclipesc în bătaia soarelui. Cum de-a intrat Scufiţa în pădure, a şi rămas fără semnal...
După câteva minute de mers, se-ntâlneşte cu lupul cel viclean care stătea tolănit la umbra unui copac şi se juca Candy Crush.
- Bună scufiţo, spuse el. Unde ai plecat până-n ziua?
- La bunica. E tare bolnăvioară şi-i duc ceva licoare a vieţii, să se pună pe picioare.
- Vin?,întrebă lupul.
- Aaaa, nu. Nişte ţuică, că-i face bine la tensiune.
- Dar bunica ta unde stă?
- Drept în faţă până la luminiş şi apoi se face o mică potecuţă la dreapta. Îţi spuneam mai clar cât e până acolo dacă aveam semnal la telefon.
- Oooo, scufiţo. Nu e musai să-mi spui. Lasă-mă să merg cu tine, să nu cumva să păţeşti ceva pe drum.
Fata şi-a dat acordul şi împreună au pornit la drum. După câteva minute de mers, timp în care lupului îi ploua în gură, acesta îi spune Scufiţei:
- Ooo, uite Scufiţo ce flori frumoase. Nu le faci o fotografie?
- Mulţumesc, lupule. Nici nu le observasem. Imediat le fac o poză şi când ies din pădure le dau Share.
- Auzi scufiţ-o? Nu crezi că e cumva prea multă ţuică în sticla aceea pentru bunica ta? Prea mult strică, iar tu eşti şi-aşa nevoită să cari o greutate aşa de mare până acolo. Hai să ne pripenim la umbra acestui pom şi să bem puţină ţuică, câte-o gură fiecare.
     Nu i-a fost prea greu lupului să o convingă pe fata cea naivă care nu ştia ce lighioană rea e lupul să-i fie parteneră de cană. Nu a fost greu până ce-au simţit gustul băuturii au pus-o de-o băută aşezaţi pe covorul de frunze din pădure. Lupul a îndemnat-o pe scufiţă să bea mai mult, el rămânând ceva mai treaz decât ea. A adormit, iar lupul a privit-o cum a pus geană pe geană şi apoi a plecat la drum.
Porneşte lupul la drum spre casa bunicii şi ajuns acolo, bate la uşă:
- Cine e?, a întrebat bunica.
- Sunt eu, Scufiţa Roşie. Ţi-am adus un pachet.
- Apasă pe clanţă şi intră, draga mea. Sunt bolnavă şi nu mă pot ridica din pat.
Intră lupul înăuntru, s-a repezit la bunica şi a mâncat-o.
După ceva timp, foarte ameţită de cap, soseşte şi scufiţa la casa bunicii şi de-ndată ce intră pe uşă observă ceva ciudat la bunica.
- Bunico, de ce ai ochii aşa mari?
- Să pot citi textele pe font mic.
- Dar de ce ai urechile aşa mari?
- Să mi se-aşeze căştile Dr.Dre mai bine.
- Dar de ce ai mâinile aşa mari?
- Să pot folosi tastatura qwerty de la telefon mai bine.
- Dar de ce ai gura aşa de mare?
- Să te pot mânca mai bine.
Şi hap. Lupul a măncat-o pe Scufiţa Roşie.
      După câteva minute, acesta se pune la somn. Avea burta plină, abia dacă mai putea să mai scoată un sunet pe gură. Trece vânătorul prin apropierea casei şi aude un sforăit îngrozitor. Acesta se apropie de geam şi îl vede pe lup înăuntru. Deschide uşa şi îl vede pe lup cu burta pân' la gură. Scoate telefonul cu sistem de operare Android din buzunar, porneşte aplicaţia XScanner şi scanează burta lupului. Vede înăuntru două corpuri şi-şi spune-n gând: "E bunica şi Scufiţa, trebuie să fac ceva".
Scoate cuţitul, începe să-l cresteze pe burtă pe lup şi de-odata iese la lumina Scufiţa şi apoi bunica acesteia. Împreună decid să umple burta lupului cu pietre, pentru ca atunci când se trezeşte, să aibă o surpriză.
Îl scot pe lup afară şi încep să-i umple burta cu pietre şi apoi vânătorul se pune şi-i coase burta la loc.
Lupul se trezeşte cu o sete nebună şi primul lucru pe care-l vede în faţa ochilor este râul, unde abia se târeşte şi începe să bea apă, multă apă...
     Înauntru în casă, vânătorul, bunica şi Scufiţa privesc la lupul chinuit şi se-amuza de acesta.
- E totul bine când se termină cu bine, spuse vânătorul. N-am uitat nimic, nu?
- Bagamiaş. Mi-am uitat smartphone-ul în burta lupului.


Probă sponsorizată de Reeija.ro


Articol scris pentru competitia SuperBlog 2013.


Share:

Scufiţa Roşie (parodie)

     Cu toţii o ştim pe Scufiţa Roşie, o fată gingaşă, cu bujori în obrăjori şi povestea ei mirobolantă în care ea şi bunicuţa ei sunt mâncate de lupul cel viclean.
Acum vă întreb pe voi: Cum ar fi decurs povestea dacă toate acestea se-ntâmplau în zilele noastre? Hai să vedem...



     Într-o zi, mama scufiţei îi spune acesteia:
- Ia coşuletul ăsta, vezi că acolo ai câteva fripturi şi o sticlă de ţuică şi du-le bunicii tale că e tare bolnavă şi mi-a dat mesaj pe facebook că nu mai are licoare să se pună pe picioare. Ai grijă să nu te abaţi de la drum, iar de-o faci, să nu uiti să-ţi activezi GPS-ul pe smartphone. Când ajungi acasă la ea, să nu uiţi să dai "Check in" să ştiu că ai ajuns cu bine.
- Aşa am să fac, a spus Scufiţa şi apoi a plecat la drum.

     Bunica locuia în pădure, într-o casă frumoasă, vopsita verde la culoare cu lavabilă şi cu termopane care sclipesc în bătaia soarelui. Cum de-a intrat Scufiţa în pădure, a şi rămas fără semnal...
După câteva minute de mers, se-ntâlneşte cu lupul cel viclean care stătea tolănit la umbra unui copac şi se juca Candy Crush.
- Bună scufiţo, spuse el. Unde ai plecat până-n ziua?
- La bunica. E tare bolnăvioară şi-i duc ceva licoare a vieţii, să se pună pe picioare.
- Vin?,întrebă lupul.
- Aaaa, nu. Nişte ţuică, că-i face bine la tensiune.
- Dar bunica ta unde stă?
- Drept în faţă până la luminiş şi apoi se face o mică potecuţă la dreapta. Îţi spuneam mai clar cât e până acolo dacă aveam semnal la telefon.
- Oooo, scufiţo. Nu e musai să-mi spui. Lasă-mă să merg cu tine, să nu cumva să păţeşti ceva pe drum.
Fata şi-a dat acordul şi împreună au pornit la drum. După câteva minute de mers, timp în care lupului îi ploua în gură, acesta îi spune Scufiţei:
- Ooo, uite Scufiţo ce flori frumoase. Nu le faci o fotografie?
- Mulţumesc, lupule. Nici nu le observasem. Imediat le fac o poză şi când ies din pădure le dau Share.
- Auzi scufiţ-o? Nu crezi că e cumva prea multă ţuică în sticla aceea pentru bunica ta? Prea mult strică, iar tu eşti şi-aşa nevoită să cari o greutate aşa de mare până acolo. Hai să ne pripenim la umbra acestui pom şi să bem puţină ţuică, câte-o gură fiecare.
     Nu i-a fost prea greu lupului să o convingă pe fata cea naivă care nu ştia ce lighioană rea e lupul să-i fie parteneră de cană. Nu a fost greu până ce-au simţit gustul băuturii au pus-o de-o băută aşezaţi pe covorul de frunze din pădure. Lupul a îndemnat-o pe scufiţă să bea mai mult, el rămânând ceva mai treaz decât ea. A adormit, iar lupul a privit-o cum a pus geană pe geană şi apoi a plecat la drum.
Porneşte lupul la drum spre casa bunicii şi ajuns acolo, bate la uşă:
- Cine e?, a întrebat bunica.
- Sunt eu, Scufiţa Roşie. Ţi-am adus un pachet.
- Apasă pe clanţă şi intră, draga mea. Sunt bolnavă şi nu mă pot ridica din pat.
Intră lupul înăuntru, s-a repezit la bunica şi a mâncat-o.
După ceva timp, foarte ameţită de cap, soseşte şi scufiţa la casa bunicii şi de-ndată ce intră pe uşă observă ceva ciudat la bunica.
- Bunico, de ce ai ochii aşa mari?
- Să pot citi textele pe font mic.
- Dar de ce ai urechile aşa mari?
- Să mi se-aşeze căştile Dr.Dre mai bine.
- Dar de ce ai mâinile aşa mari?
- Să pot folosi tastatura qwerty de la telefon mai bine.
- Dar de ce ai gura aşa de mare?
- Să te pot mânca mai bine.
Şi hap. Lupul a măncat-o pe Scufiţa Roşie.
      După câteva minute, acesta se pune la somn. Avea burta plină, abia dacă mai putea să mai scoată un sunet pe gură. Trece vânătorul prin apropierea casei şi aude un sforăit îngrozitor. Acesta se apropie de geam şi îl vede pe lup înăuntru. Deschide uşa şi îl vede pe lup cu burta pân' la gură. Scoate telefonul cu sistem de operare Android din buzunar, porneşte aplicaţia XScanner şi scanează burta lupului. Vede înăuntru două corpuri şi-şi spune-n gând: "E bunica şi Scufiţa, trebuie să fac ceva".
Scoate cuţitul, începe să-l cresteze pe burtă pe lup şi de-odata iese la lumina Scufiţa şi apoi bunica acesteia. Împreună decid să umple burta lupului cu pietre, pentru ca atunci când se trezeşte, să aibă o surpriză.
Îl scot pe lup afară şi încep să-i umple burta cu pietre şi apoi vânătorul se pune şi-i coase burta la loc.
Lupul se trezeşte cu o sete nebună şi primul lucru pe care-l vede în faţa ochilor este râul, unde abia se târeşte şi începe să bea apă, multă apă...
     Înauntru în casă, vânătorul, bunica şi Scufiţa privesc la lupul chinuit şi se-amuza de acesta.
- E totul bine când se termină cu bine, spuse vânătorul. N-am uitat nimic, nu?
- Bagamiaş. Mi-am uitat smartphone-ul în burta lupului.

Probă sponsorizată de Reeija.ro
Articol scris pentru competitia SuperBlog 2013.

Share:

28.10.2013

Mesaj hibrid din viitor

      Ce s-a întâmplat?, a fost prima întrebare pe care mi-am pus-o. Cu câteva minute în urmă eram la margine de oraş, tare nedumerit de locaţie şi de ceea ce căutam acolo. Zărisem un ziar şi l-am luat... 16 decembrie 2013. E posibil? Şi încă e vreme mohorâtă, nu-mi vine să cred...

      În fata mea s-a arătat ea. Era superbă, avea pielea fină şi albă la culoare, ochii luminoşi iar în interior îmi dădea o senzatie extremă. M-a strigat printr-un claxon scurt să mă urc la volanul ei. Era vie, atât pentru mine cât şi pentru natură.


     Am deschis uşor portiera şi m-am urcat timid la volanul ei. M-a simţit, vibram pe aceeaşi intensitate cu ea şi simţeam aceeaşi tensiune. Eram doar eu cu ea pe o stradă pe care doar picăturile de ploaie se făceau auzite. Se loveau de parbrizul ei şi spărgeau liniştea serii în sute de bucăţi cristaline care cădeau pe asfaltul luminat doar de câteva becuri oarbe.


    Ea era pornită, era caldă şi torcea precum o pisică. Decorul prinsese culoare din interiorul maşinii, chiar şi vremea mohorâtă a devenit plăcută şi din plăcerea aceasta a mea, scoteam mâna pe geam şi salutam stropii de ploaie.




      Am pornit la drum. Defilam mândrii pe şosele iar în apropierea de centrul oraşului, oamenii ascunşi sub umbrele s-au arătat interesaţi de noi. Eram cuplul anului, vibram energetic şi eram plin de entuziasm. Zâmbeam larg fiecărei persoane care trecea pe lângă noi şi o salutam. Ea mă ghida să merg într-un loc special, nu ştiam unde, dar instinctul vorbea iar eu îl ascultam.


Privesc pe geam şi văd ceea ce vrea să vadă orice locuitor al planetei. O lume verde, plină de grandoare şi frumuseţe. O lume în care mersul cu maşina este o plăcere, o lume în care arătăm respect faţă de natură şi faţă de sănătatea oamenilor noştrii. O lume în care maşinile hibrid devine mai mult decât ceea ce este astăzi: un început glorios pentru această generaţie.


Într-un final, captiv în aceasta lume armonizată perfect, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul şi am ajuns la destinaţie. Era un loc special, chiar era... fiindcă aveam să-i întâlnesc pe oamenii care i-au dat ei naştere. Era timpul să-i cunosc părinţii...


     Am intrat pe o poartă mare care ne-a fost deschisă la primul glas de claxon şi împreună am ajuns pe o pistă dedidata maşinilor pentru test-drive. Acolo erau ei, ne priveau şi ne-au invitat să ne plimbăm împreună şi să trăim aventura vieţii noastre. 





    Am fost acolo, ştiu asta iar acest lucru s-a datorat competiţiei SuperBlog. Ei mi-au oferit ocazia de a participa la un test-drive şi să simt toate aceste emoţii palpabile încă prezente în interiorul meu. Abia aştept să revin, dar de data aceasta să părăsesc sistemul imaginar...








Articol scris pentru SuperBlog 2013
Share:

Mesaj hibrid din viitor

      Ce s-a întâmplat?, a fost prima întrebare pe care mi-am pus-o. Cu câteva minute în urmă eram la margine de oraş, tare nedumerit de locaţie şi de ceea ce căutam acolo. Zărisem un ziar şi l-am luat... 16 decembrie 2013. E posibil? Şi încă e vreme mohorâtă, nu-mi vine să cred...
      În fata mea s-a arătat ea. Era superbă, avea pielea fină şi albă la culoare, ochii luminoşi iar în interior îmi dădea o senzatie extremă. M-a strigat printr-un claxon scurt să mă urc la volanul ei. Era vie, atât pentru mine cât şi pentru natură.
     Am deschis uşor portiera şi m-am urcat timid la volanul ei. M-a simţit, vibram pe aceeaşi intensitate cu ea şi simţeam aceeaşi tensiune. Eram doar eu cu ea pe o stradă pe care doar picăturile de ploaie se făceau auzite. Se loveau de parbrizul ei şi spărgeau liniştea serii în sute de bucăţi cristaline care cădeau pe asfaltul luminat doar de câteva becuri oarbe.
    Ea era pornită, era caldă şi torcea precum o pisică. Decorul prinsese culoare din interiorul maşinii, chiar şi vremea mohorâtă a devenit plăcută şi din plăcerea aceasta a mea, scoteam mâna pe geam şi salutam stropii de ploaie.
      Am pornit la drum. Defilam mândrii pe şosele iar în apropierea de centrul oraşului, oamenii ascunşi sub umbrele s-au arătat interesaţi de noi. Eram cuplul anului, vibram energetic şi eram plin de entuziasm. Zâmbeam larg fiecărei persoane care trecea pe lângă noi şi o salutam. Ea mă ghida să merg într-un loc special, nu ştiam unde, dar instinctul vorbea iar eu îl ascultam.
Privesc pe geam şi văd ceea ce vrea să vadă orice locuitor al planetei. O lume verde, plină de grandoare şi frumuseţe. O lume în care mersul cu maşina este o plăcere, o lume în care arătăm respect faţă de natură şi faţă de sănătatea oamenilor noştrii. O lume în care maşinile hibrid devine mai mult decât ceea ce este astăzi: un început glorios pentru această generaţie.
Într-un final, captiv în aceasta lume armonizată perfect, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul şi am ajuns la destinaţie. Era un loc special, chiar era... fiindcă aveam să-i întâlnesc pe oamenii care i-au dat ei naştere. Era timpul să-i cunosc părinţii...
     Am intrat pe o poartă mare care ne-a fost deschisă la primul glas de claxon şi împreună am ajuns pe o pistă dedidata maşinilor pentru test-drive. Acolo erau ei, ne priveau şi ne-au invitat să ne plimbăm împreună şi să trăim aventura vieţii noastre. 

    Am fost acolo, ştiu asta iar acest lucru s-a datorat competiţiei SuperBlog. Ei mi-au oferit ocazia de a participa la un test-drive şi să simt toate aceste emoţii palpabile încă prezente în interiorul meu. Abia aştept să revin, dar de data aceasta să părăsesc sistemul imaginar...


Articol scris pentru SuperBlog 2013
Share:

23.10.2013

Jocul vietii (copil vs adult)


"Perspectiva vieţii este alta, iar asta se datorează anilor care au trecut peste mine cât şi peste alţi oameni înrolaţi în această generaţie..."





      Am mâinile brăzdate de-atâţia ani de muncă şi-mi simt vocea tremurândă în timp ce mă chinui să leg cu un şnur verbal, fragmentele ce merită povestite din viaţa mea. Sunt în ultimul tren, în celelalte m-am urcat şi din fiecare am învăţat lucruri bune dar şi mai puţin bune. Acum este rândul altora să o facă, sper doar, să nu se piardă nimeni în această călătorie a vieţii şi să ajungem cu toţii la un final bun.


      În mine zace o amintire legată de frumoasa mea copilărie, după care tânjesc ochii să revadă iar sufletul să resimtă sentimente demult trăite.


Vremurile pentru ţară nu erau tocmai bune. Jocurile foamei ne cuprindeau în horă, aşteptam la părinţii noştrii să se întoarcă seara cu ceva în bocşeluţă de la muncă. Acea bocşeluţă realizată dintr-o urzeală de culoare neagră cu roşu, ascundea în ea mâncarea noastră de cu seară până a doua zi pe aceeaşi vreme. Priveam cum părinţii noştrii se întorceau de la muncă cu câţiva lei în buzunare şi tenul acoperit de sudoare, cum desfăceau bocşeluţa şi ne punea pe masă d'ale gurii. Şi cu toate astea, mi-e dor de acea perioadă, de perioada copilăriei.


      Noi ştiam să apreciem lucrurile pe care le aveam, ne iubeam părinţii, îi respectam, ştiam de la o vârstă fragedă ce sunt responsabilităţile dar ştiam să ne şi distrăm. După-amiezile, pe timp de vară, ni le petreceam prin poienile pline cu iarbă, jucând jocuri precum: "ţară, ţară vrem ostaşi; flori, fete şi băieţi şi baba oarba". Orele se scurgeau în prezenţa prietenilor şi sub privirile vecinilor, care stăteau la vorbă şi ne priveau cum ne distram şi chicoteam la cele mai amuzante întâmplări. Poate că încă nu vreau să mă vindec de acea vreme, poate vreau să îmi port în suflet şi în gând, pe veci aceste amintiri...


      N-am uitat acele apusuri de soare urmate de chemarea mamei de pe pervazul casei, să mă retrag la domiciliu pentru a lua cina şi apoi, pentru a mă pune la somn. Dimineaţa mă trezeam la primul cântat de cocoş, pregătit pentru încă o nouă zi. Parinţii deja erau treji, se ocupaseră de mulsul vacii iar eu eram băiatul distribuitor, asiguram oamenii din cartier cu lapte proaspăt în fiecare dimineaţă. Pentru această activitate, părinţii mereu îmi dădeau câţiva bănuţi pe care-i cheltuiam la magazinul din colţ pentru a-mi cumpăra bomboane şi eugenii. 


      Sărbătorile erau întotdeauna atât de fermecate. Îi aveam pe toţi cei dragi în jurul mesei, simţeam cu adevărat căldura şi armonia sărbătorilor. Noi copii, de Paşte, jucam rostogolu' cu ouă roşii. De cele mai multe ori pierdeam şi mă-ntorceam acasă, îmi umpleam buzunarele cu ouă roşii şi mă reîntorceam în joc, în speranţa de a câştiga.


      Anii au trecut şi m-au schimbat, atât fizic cât şi psihic. Vedeam altfel lucrurile, arătam altfel, mă comportam altfel... eram adult. Am fost înrolat în şcoala de luptă timp de doi ani, sau cum îi mai spun unii: armata zilelor noastre. Acolo am învăţat să mă joc cu armele, să mă joc cu vieţile oamenilor dar şi cu propria viaţă. Eram precum un joker în pachetul de cărţi, riscam mult dar şi câştigam. Ştiam că jocul nu-mi oferă şi a doua şansă, iar dacă greşeam, totul se termina. Ştiam să fac compromisuri, să-mi iau angajamente, să fiu responsabil, acestea erau jocurile de adult în care mă-nrolasem pentru următorii ani. Nu ştiam regula acestor jocuri, trecusem prea rapid de la jocurile de copil la cele de adult, dar ştiu că aveam de gând să câştig. 


      Imediat după ce m-am angajat a urmat şi căsătoria. O frumoasă fată mi-a completat sufletul şi viaţa, apoi jocul a început să se joace la dublu, tocmai asta m-a făcut ca de-atunci să mă joc de-a mama şi de-a tata împreună cu ea.


     A urmat un moştenitor în familia noastră. David era băieţelul care-mi călca pe urme şi-mi ducea numele familiei mai departe. Datorită lui, la o vârstă onorabilă, seara mă-ntorceam în jocurile copilăriei. Experimentam din nou aceleaşi senzaţii ca cele din urmă cu mai bine de douăzeci de ani... Mă distram, la fel şi el iar zâmbetul care se afişa larg pe chipul lui mă făcea să spun că sunt un tată norocos. Acum el era în locul meu pe acea poiana verde şi se juca împreună cu prietenii lui, jocurile copilăriei mele pe care i le-am arătat şi care s-au păstrat ani de-a rândul.


Seara când mă întorceam de la muncă şi-l vedeam cum se distrează sub aşternutul apusului de soare, mă făcea să zâmbesc şi să mă umplu de fericire, în ciuda transpiraţiei vizibilă pe frunte. Strigătul mamei mele a fost înlocuit de strigătul soţiei mele care îl cheamă acasă pentru a lua cina. 


A trecut şi el prin jocurile copilăriei, jocurile adolescenţei şi jocurile de adult. Imediat ce a finalizat armata, viaţa l-a declarat adult iar jocurile se joc la un grad mai mare de dificultate. Eu am ajuns aproape de finalul jocului. Am părul alb, mâinile îmi tremură şi privesc în golul lăsat de timp, cum am parcurs toate nivelele de joc şi aştept ca la final să fiu încoronat "câstigator" în jocul vieţii.





      Viaţa este un joc şi trebuie să fim atenţi la alegerile pe care le facem. Nu contează ce cărţi de joc ne oferă viaţa, trebuie să le jucam bine pe cele pe care le avem. 





O ultimă scrisoare...





Articol scris pentru SuperBlog 2013.





Share:

Jocul vietii (copil vs adult)

"Perspectiva vieţii este alta, iar asta se datorează anilor care au trecut peste mine cât şi peste alţi oameni înrolaţi în această generaţie..."

      Am mâinile brăzdate de-atâţia ani de muncă şi-mi simt vocea tremurândă în timp ce mă chinui să leg cu un şnur verbal, fragmentele ce merită povestite din viaţa mea. Sunt în ultimul tren, în celelalte m-am urcat şi din fiecare am învăţat lucruri bune dar şi mai puţin bune. Acum este rândul altora să o facă, sper doar, să nu se piardă nimeni în această călătorie a vieţii şi să ajungem cu toţii la un final bun.
      În mine zace o amintire legată de frumoasa mea copilărie, după care tânjesc ochii să revadă iar sufletul să resimtă sentimente demult trăite.
Vremurile pentru ţară nu erau tocmai bune. Jocurile foamei ne cuprindeau în horă, aşteptam la părinţii noştrii să se întoarcă seara cu ceva în bocşeluţă de la muncă. Acea bocşeluţă realizată dintr-o urzeală de culoare neagră cu roşu, ascundea în ea mâncarea noastră de cu seară până a doua zi pe aceeaşi vreme. Priveam cum părinţii noştrii se întorceau de la muncă cu câţiva lei în buzunare şi tenul acoperit de sudoare, cum desfăceau bocşeluţa şi ne punea pe masă d'ale gurii. Şi cu toate astea, mi-e dor de acea perioadă, de perioada copilăriei.
      Noi ştiam să apreciem lucrurile pe care le aveam, ne iubeam părinţii, îi respectam, ştiam de la o vârstă fragedă ce sunt responsabilităţile dar ştiam să ne şi distrăm. După-amiezile, pe timp de vară, ni le petreceam prin poienile pline cu iarbă, jucând jocuri precum: "ţară, ţară vrem ostaşi; flori, fete şi băieţi şi baba oarba". Orele se scurgeau în prezenţa prietenilor şi sub privirile vecinilor, care stăteau la vorbă şi ne priveau cum ne distram şi chicoteam la cele mai amuzante întâmplări. Poate că încă nu vreau să mă vindec de acea vreme, poate vreau să îmi port în suflet şi în gând, pe veci aceste amintiri...
      N-am uitat acele apusuri de soare urmate de chemarea mamei de pe pervazul casei, să mă retrag la domiciliu pentru a lua cina şi apoi, pentru a mă pune la somn. Dimineaţa mă trezeam la primul cântat de cocoş, pregătit pentru încă o nouă zi. Parinţii deja erau treji, se ocupaseră de mulsul vacii iar eu eram băiatul distribuitor, asiguram oamenii din cartier cu lapte proaspăt în fiecare dimineaţă. Pentru această activitate, părinţii mereu îmi dădeau câţiva bănuţi pe care-i cheltuiam la magazinul din colţ pentru a-mi cumpăra bomboane şi eugenii. 
      Sărbătorile erau întotdeauna atât de fermecate. Îi aveam pe toţi cei dragi în jurul mesei, simţeam cu adevărat căldura şi armonia sărbătorilor. Noi copii, de Paşte, jucam rostogolu' cu ouă roşii. De cele mai multe ori pierdeam şi mă-ntorceam acasă, îmi umpleam buzunarele cu ouă roşii şi mă reîntorceam în joc, în speranţa de a câştiga.
      Anii au trecut şi m-au schimbat, atât fizic cât şi psihic. Vedeam altfel lucrurile, arătam altfel, mă comportam altfel... eram adult. Am fost înrolat în şcoala de luptă timp de doi ani, sau cum îi mai spun unii: armata zilelor noastre. Acolo am învăţat să mă joc cu armele, să mă joc cu vieţile oamenilor dar şi cu propria viaţă. Eram precum un joker în pachetul de cărţi, riscam mult dar şi câştigam. Ştiam că jocul nu-mi oferă şi a doua şansă, iar dacă greşeam, totul se termina. Ştiam să fac compromisuri, să-mi iau angajamente, să fiu responsabil, acestea erau jocurile de adult în care mă-nrolasem pentru următorii ani. Nu ştiam regula acestor jocuri, trecusem prea rapid de la jocurile de copil la cele de adult, dar ştiu că aveam de gând să câştig. 
      Imediat după ce m-am angajat a urmat şi căsătoria. O frumoasă fată mi-a completat sufletul şi viaţa, apoi jocul a început să se joace la dublu, tocmai asta m-a făcut ca de-atunci să mă joc de-a mama şi de-a tata împreună cu ea.
     A urmat un moştenitor în familia noastră. David era băieţelul care-mi călca pe urme şi-mi ducea numele familiei mai departe. Datorită lui, la o vârstă onorabilă, seara mă-ntorceam în jocurile copilăriei. Experimentam din nou aceleaşi senzaţii ca cele din urmă cu mai bine de douăzeci de ani... Mă distram, la fel şi el iar zâmbetul care se afişa larg pe chipul lui mă făcea să spun că sunt un tată norocos. Acum el era în locul meu pe acea poiana verde şi se juca împreună cu prietenii lui, jocurile copilăriei mele pe care i le-am arătat şi care s-au păstrat ani de-a rândul.
Seara când mă întorceam de la muncă şi-l vedeam cum se distrează sub aşternutul apusului de soare, mă făcea să zâmbesc şi să mă umplu de fericire, în ciuda transpiraţiei vizibilă pe frunte. Strigătul mamei mele a fost înlocuit de strigătul soţiei mele care îl cheamă acasă pentru a lua cina. 
A trecut şi el prin jocurile copilăriei, jocurile adolescenţei şi jocurile de adult. Imediat ce a finalizat armata, viaţa l-a declarat adult iar jocurile se joc la un grad mai mare de dificultate. Eu am ajuns aproape de finalul jocului. Am părul alb, mâinile îmi tremură şi privesc în golul lăsat de timp, cum am parcurs toate nivelele de joc şi aştept ca la final să fiu încoronat "câstigator" în jocul vieţii.

      Viaţa este un joc şi trebuie să fim atenţi la alegerile pe care le facem. Nu contează ce cărţi de joc ne oferă viaţa, trebuie să le jucam bine pe cele pe care le avem. 

O ultimă scrisoare...

Articol scris pentru SuperBlog 2013.


Share:

21.10.2013

Lumea jocurilor din viitor (ATI vs Nvidia)



Sunt înrolat pe viaţă în generaţia '93. Acea generaţie cu cheia la gât, care a prins perioada de evoluţie a tehnologiei în România. Am crescut cu jocuri de genul: "de-a v-aţi ascunselea, baba oarba, ţară, ţară vrem ostaşi" s.a.m.d. dar şi cu jocuri pe televizor, la care stricam joystick-urile mai tot timpul. Nu rezistau sub tensiunea jocului :))

De-atunci am început să joc jocuri video, iar primul joc pe care l-am terminat a fost Super Mario, joc terminat la vârsta de 6 ani. Am petrecut zile întregi stând 8-10 ore în faţa televizorului şi-a jocului, încercând să-l fac pe Mario să ocolească obstacolele, să învingă ciupercile malefice şi să adune puncte pentru a primi vieţi bonus.

Anii au trecut. Tehnologia a evoluat iar preferinţele mele în materie de jocuri odată cu ea. Nu-mi mai plăceau jocurile care nu prezentau o grafică bună, doream jocuri cât mai atractive din toate punctele de vedere. La vârsta de 8 ani, mi-am achiziţionat primul meu calculator. Aveam o configuraţie slabă la computer, dar pentru vremea aceea, eram undeva în top, având în vedere că mi-am achiziţionat un Pentium 1, iar cel mai avansat pc era un Pentium 2. După achiziţionare, i-am adăugat o placă video mai bună, ceva memorie ram în plus, un hard-disk cu o capacitate mai mare, toate astea pentru gaming. Imediat ce a apărut jocul NFS 2, l-am instalat şi am făcut toate cursele din acel joc.

Astăzi, jocurile pe calculator sunt realizate pe o grafică foarte ridicată şi asta datorită tehnologiei existente pe piaţă. Nu mai vorbim de plăci video de 16MB sau 32MB, vorbim de 1GB sau 2GB.

Viitorul sună bine...


Văd industria jocurilor video la un mare nivel în următorii ani. Se pregăteşte ceva revoluţionar pentru oameni, jocuri care pot fi controlate cu ajutorul simţurilor. Ne folosim de capacităţile umane doar pentru noi, să realizăm ceva, să observăm, să divizăm anumite aspecte, de ce să nu le folosim şi pentru...distracţie?
Există topicuri deschise pe un bine cunoscut forum de gaming în care se vorbeşte despre evoluţia jocurilor în ultimii ani. Dar lăsând ce scriu alţii, vreau să vă ajut să priviţi lumea jocurilor video prin ochii mei...


Tărâmul de luptă e rece, aburi ieşind din crăpăturile din solul care ascunde sub el zeci de mecanisme robotice care şi-au găsit sfârşitul în urma luptelor cu naţia Zerg. Scanez locul folosindu-mă de acţiunile generate de ochiul meu bionic pentru a lua urma către cetatea Zerg. Pe drum sigur mă voi întâlni cu droizi pregătiţi să mă elimine. Am fost în magazin online şi mi-am cumpărat un bonus la viaţă şi o armură, muniţie având destulă. Senzorii mei erau activi, puteam observa orice acţiune din zonă. Pădurea pe care o traversam mă făcea să simt intens anumite lucruri. Toţi copacii aceia erau pe lângă mine. Deşi stăteam pe canapea, vedeam şi simţeam jocul cum se desfăşoară în jurul meu. Totul era atât de intens...
Plăcile video Nvidia au capacitatea de a-mi oferi această oportunitate de a simţi jocul, la propriu. Suntem deja în 2030, anul în care tehnologia a atins punctul forte de până acum. Ochelarii GameGlass, care au la bază tehnologia Nvidia ne permit controlul jocului cu ajutorul privirii. Doar pun ochelarii la ochi şi...să înceapă distracţia. Aici am ajuns, în stadiul în care omul ajunge să fie prezent în mijlocul acţiunii. Placa video Nvidia GN 330 Force, cu capacitatea de 32 GB îmi oferă satisfacerea completă în materie de jocuri; este placa ideală. Camera devine câmpul de luptă a droizilor, stadion de fotbal în momentele în care am senzaţia că trebuie să strig Gooool sau traseu de curse când simt nevoia de adrenalină pe patru roţi. Toate reuşitele mele le împărtăşesc cu prietenii, fiindcă toată acţiunea se desfăşoară în mediul online. AICI e nucleul, în online. Locul în care jocurile se joacă cu prietenii şi în care ne împărtăşim schemele de luptă, tacticile de fotbal sau virajele luate în scurt la curse, care ne aduc victorii. Jocurile de această capacitate au devenit "portabile", nefiind necesar o instalare, ci doar o conexiune de internet.


Reîntors în prezent pentru a vă confirma viitorul, vă spun că jocurile deja cunosc evoluţia, iar un joc foarte bun dezvoltat pe partea grafică este StarCraft 2, joc pe care doresc să-l câştig.



Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2013


Share:

Lumea jocurilor din viitor (ATI vs Nvidia)

Sunt înrolat pe viaţă în generaţia '93. Acea generaţie cu cheia la gât, care a prins perioada de evoluţie a tehnologiei în România. Am crescut cu jocuri de genul: "de-a v-aţi ascunselea, baba oarba, ţară, ţară vrem ostaşi" s.a.m.d. dar şi cu jocuri pe televizor, la care stricam joystick-urile mai tot timpul. Nu rezistau sub tensiunea jocului :))

De-atunci am început să joc jocuri video, iar primul joc pe care l-am terminat a fost Super Mario, joc terminat la vârsta de 6 ani. Am petrecut zile întregi stând 8-10 ore în faţa televizorului şi-a jocului, încercând să-l fac pe Mario să ocolească obstacolele, să învingă ciupercile malefice şi să adune puncte pentru a primi vieţi bonus.

Anii au trecut. Tehnologia a evoluat iar preferinţele mele în materie de jocuri odată cu ea. Nu-mi mai plăceau jocurile care nu prezentau o grafică bună, doream jocuri cât mai atractive din toate punctele de vedere. La vârsta de 8 ani, mi-am achiziţionat primul meu calculator. Aveam o configuraţie slabă la computer, dar pentru vremea aceea, eram undeva în top, având în vedere că mi-am achiziţionat un Pentium 1, iar cel mai avansat pc era un Pentium 2. După achiziţionare, i-am adăugat o placă video mai bună, ceva memorie ram în plus, un hard-disk cu o capacitate mai mare, toate astea pentru gaming. Imediat ce a apărut jocul NFS 2, l-am instalat şi am făcut toate cursele din acel joc.

Astăzi, jocurile pe calculator sunt realizate pe o grafică foarte ridicată şi asta datorită tehnologiei existente pe piaţă. Nu mai vorbim de plăci video de 16MB sau 32MB, vorbim de 1GB sau 2GB.

Viitorul sună bine...

Văd industria jocurilor video la un mare nivel în următorii ani. Se pregăteşte ceva revoluţionar pentru oameni, jocuri care pot fi controlate cu ajutorul simţurilor. Ne folosim de capacităţile umane doar pentru noi, să realizăm ceva, să observăm, să divizăm anumite aspecte, de ce să nu le folosim şi pentru...distracţie?
Există topicuri deschise pe un bine cunoscut forum de gaming în care se vorbeşte despre evoluţia jocurilor în ultimii ani. Dar lăsând ce scriu alţii, vreau să vă ajut să priviţi lumea jocurilor video prin ochii mei...

Tărâmul de luptă e rece, aburi ieşind din crăpăturile din solul care ascunde sub el zeci de mecanisme robotice care şi-au găsit sfârşitul în urma luptelor cu naţia Zerg. Scanez locul folosindu-mă de acţiunile generate de ochiul meu bionic pentru a lua urma către cetatea Zerg. Pe drum sigur mă voi întâlni cu droizi pregătiţi să mă elimine. Am fost în magazin online şi mi-am cumpărat un bonus la viaţă şi o armură, muniţie având destulă. Senzorii mei erau activi, puteam observa orice acţiune din zonă. Pădurea pe care o traversam mă făcea să simt intens anumite lucruri. Toţi copacii aceia erau pe lângă mine. Deşi stăteam pe canapea, vedeam şi simţeam jocul cum se desfăşoară în jurul meu. Totul era atât de intens...
Plăcile video Nvidia au capacitatea de a-mi oferi această oportunitate de a simţi jocul, la propriu. Suntem deja în 2030, anul în care tehnologia a atins punctul forte de până acum. Ochelarii GameGlass, care au la bază tehnologia Nvidia ne permit controlul jocului cu ajutorul privirii. Doar pun ochelarii la ochi şi...să înceapă distracţia. Aici am ajuns, în stadiul în care omul ajunge să fie prezent în mijlocul acţiunii. Placa video Nvidia GN 330 Force, cu capacitatea de 32 GB îmi oferă satisfacerea completă în materie de jocuri; este placa ideală. Camera devine câmpul de luptă a droizilor, stadion de fotbal în momentele în care am senzaţia că trebuie să strig Gooool sau traseu de curse când simt nevoia de adrenalină pe patru roţi. Toate reuşitele mele le împărtăşesc cu prietenii, fiindcă toată acţiunea se desfăşoară în mediul online. AICI e nucleul, în online. Locul în care jocurile se joacă cu prietenii şi în care ne împărtăşim schemele de luptă, tacticile de fotbal sau virajele luate în scurt la curse, care ne aduc victorii. Jocurile de această capacitate au devenit "portabile", nefiind necesar o instalare, ci doar o conexiune de internet.

Reîntors în prezent pentru a vă confirma viitorul, vă spun că jocurile deja cunosc evoluţia, iar un joc foarte bun dezvoltat pe partea grafică este StarCraft 2, joc pe care doresc să-l câştig.

Articol scris pentru competiţia SuperBlog 2013

Share:

20.10.2013

Anul 2014 (Zodia Calului)

Anii: 1906,1918,1930,1942,1954,1966,1978,1990,2002,2014.

Plin de gust, iubeste teatrul, concertele, reuniunile, competitiile sportive. Stie sa faca complimente, este mai mult talentat decat inteligent. Are mult sange rece, egoist si devine avar. Isi pierde repede rabdarea.Nu prea asculta de sfaturile altora. E harnic si stie sa-si gospodareasca veniturile.
Un cal indragostit este un cal bolnav, uita de cei din jur sau familie, de multe ori pierde in viata.
Din 60 in 60 de ani, calul are anul de foc, adica 1900, 1960,2020. In acesti ani, cailor li se intampla lucruri neplacute.
Se potrivesc cu cei din zodia caprei, tigrului si cainelui.
Share:

Anul 2014 (Zodia Calului)

Anii: 1906,1918,1930,1942,1954,1966,1978,1990,2002,2014.

Plin de gust, iubeste teatrul, concertele, reuniunile, competitiile sportive. Stie sa faca complimente, este mai mult talentat decat inteligent. Are mult sange rece, egoist si devine avar. Isi pierde repede rabdarea.Nu prea asculta de sfaturile altora. E harnic si stie sa-si gospodareasca veniturile.
Un cal indragostit este un cal bolnav, uita de cei din jur sau familie, de multe ori pierde in viata.
Din 60 in 60 de ani, calul are anul de foc, adica 1900, 1960,2020. In acesti ani, cailor li se intampla lucruri neplacute.
Se potrivesc cu cei din zodia caprei, tigrului si cainelui.
Share:

18.10.2013

Un birou exemplar



Munca la birou este intotdeauna foarte stresanta si obositoare. Intotdeauna avem hartii peste hartii de citit, de introdus pe calculator, mai vine si sefu' si spune: "Mergi prea lent" sau "Am nevoie de asta" si intrerupi activitatea ta pentru a-i rezolva sefului problema mai intai, ca nu se poate altfel si 8-10 ore/zi inchis intre patru pereti intocmind hartii, sa tai chitante, sa fac facturi s.a.m.d. ma epuizeaza complet. Tocmai de-aceasta, in fiecare dimineata cand ma asez la birou ma asigur ca am toate cele necesare prin preajma mea pentru ca lucrul meu sa se desfasoara la un mod optim si sa nu fiu nevoit sa pierd timp pentru a cauta diferite lucruri.
De aceea, dimineata cand pasesc timid pe usa de la birou, imbracat la costum si cravata, imi pun geanta de-oparte si imi verific spatiul de lucru.


Am nevoie de pixuri. Da, traditionalele pixuri sunt de nelipsit de pe birou. Ariciul meu d'aici, un suport de pixuri destul de amuzant, mai ales ca din greseala si-a pierdut un ochi, saracutul, sta tot timpul incarcat cu pixuri pentru ca oamenii care-mi calca pragul sa semneze cu ce pix vor ei hartiile si pentru ca nu cumva, din inevitabil, sa am nevoie de un pix si sa nu mai dispun de niciunul.
Produse de papetarie, cum ar fi hartiile(colile) pentru xerox nu pot sa lipseasca. Am nevoie la dosarele stranse, de copii dupa buletinele oamenilor sau dupa alte acte, acestea sunt mai importante precum apa si aerul aici.
Produsele de arhivare cum ar fi bibliorafturile, ma ajuta sa indosariez documentele pe care le folosesc cel mai des si sa le ordonez pe categoriile de care am nevoie, pentru ca data viitoare sa le gasesc mai rapid.
Stampile, calculatorul, dosare, carti de vizita, telefonul de serviciu,chitantierele, facturile, toate sunt aici. Dupa aceasta verificare matinala care a devenit un proces in inceperea muncii la birou, ma pot aseza sa-mi savurez cafeaua inainte de a incepe munca. Mirosul cafelei si caldura acesteia pe care o simt in palme ma face sa spun: "Inca o zi obisnuita la birou".
Pot spune ca am un spatiu de lucru exemplar, voi nu?



Tu de ce lucruri ai nevoie la birou?


Articol scris pentru SuperBlog 2013


Share:

Un birou exemplar

Munca la birou este intotdeauna foarte stresanta si obositoare. Intotdeauna avem hartii peste hartii de citit, de introdus pe calculator, mai vine si sefu' si spune: "Mergi prea lent" sau "Am nevoie de asta" si intrerupi activitatea ta pentru a-i rezolva sefului problema mai intai, ca nu se poate altfel si 8-10 ore/zi inchis intre patru pereti intocmind hartii, sa tai chitante, sa fac facturi s.a.m.d. ma epuizeaza complet. Tocmai de-aceasta, in fiecare dimineata cand ma asez la birou ma asigur ca am toate cele necesare prin preajma mea pentru ca lucrul meu sa se desfasoara la un mod optim si sa nu fiu nevoit sa pierd timp pentru a cauta diferite lucruri.
De aceea, dimineata cand pasesc timid pe usa de la birou, imbracat la costum si cravata, imi pun geanta de-oparte si imi verific spatiul de lucru.
Am nevoie de pixuri. Da, traditionalele pixuri sunt de nelipsit de pe birou. Ariciul meu d'aici, un suport de pixuri destul de amuzant, mai ales ca din greseala si-a pierdut un ochi, saracutul, sta tot timpul incarcat cu pixuri pentru ca oamenii care-mi calca pragul sa semneze cu ce pix vor ei hartiile si pentru ca nu cumva, din inevitabil, sa am nevoie de un pix si sa nu mai dispun de niciunul.
Produse de papetarie, cum ar fi hartiile(colile) pentru xerox nu pot sa lipseasca. Am nevoie la dosarele stranse, de copii dupa buletinele oamenilor sau dupa alte acte, acestea sunt mai importante precum apa si aerul aici.
Produsele de arhivare cum ar fi bibliorafturile, ma ajuta sa indosariez documentele pe care le folosesc cel mai des si sa le ordonez pe categoriile de care am nevoie, pentru ca data viitoare sa le gasesc mai rapid.
Stampile, calculatorul, dosare, carti de vizita, telefonul de serviciu,chitantierele, facturile, toate sunt aici. Dupa aceasta verificare matinala care a devenit un proces in inceperea muncii la birou, ma pot aseza sa-mi savurez cafeaua inainte de a incepe munca. Mirosul cafelei si caldura acesteia pe care o simt in palme ma face sa spun: "Inca o zi obisnuita la birou".
Pot spune ca am un spatiu de lucru exemplar, voi nu?

Tu de ce lucruri ai nevoie la birou?

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Share:

Scenariul primei intalniri

Seara care urma sa vina era una speciala. Am invitat-o intr-un loc superb din orasul nostru suav, in speranta de a avea o seara linistita, doar noi doi, ascunsi sub draperiile noptii.
Aveam atatea emotii, mai ceva ca la un examen. Simteam presiunea emotiilor cum ma apasa pe inima, in dorinta mea arzatoare de a reusi sa ma cuprind in universul ei se ascundea adevarata dragoste fata de ea.
Este speciala. Poate as incepe sa spun povesti, dar nici personajele ferfecate nu ii pot intrece frumusetea ei sclipitoare. Este fina, divina prin gesturile pe care le face si atragatoare prin felul ei de a vorbi si de a se comporta.
Nu stiu cand a luat nastere aceasta iubire si atractie fata de ea fiindca s-a intamplat prea rapid. Poate as scrie o carte despre tot ceea ce simt pentru ea, poate as scrie versuri sau texte pentru melodii, dar nu cred ca pot exprima in exterior tot ceea ce interiorul simte.
"Da"-ul pe care l-a spus cand am invitat-o la cel mai frumos restaurant din zona m-a facut sa trepidez de fericire, ma simteam ca in fata altarului asteptand raspunsul mult asteptat, probabil pentru faptul ca este cel mai important "da" de pana acum, din viata mea.
M-am imbracat intr-un costum elegant, pe interior ascundeam o camasa iar picioarele purtau o pereche de pantofi foarte luciosi. La plecare nu am uitat sa-mi dau cu parfum si sa-mi iau cheile de masina.
Probabil ma astepta. Mai erau doar cateva minute in care trebuia sa ma afisez in fata blocului ei.
Era ora 18:58, doar doua minute pana cand ea trebuia sa iasa pe usa apartamentului si sa coboare jos la mine. Am asteptat-o afara, la masina, asa cum a vrut si a cerut ea. Este foarte punctuala, la ora 19:00 si-a facut aparitia.
A iesit dupa acea usa precum o diva, defila parca pe covorul rosu in timp ce se indrepta spre mine, devenisem gelos pe adierea vantului fiindca ii mangaia pielea inaintea mea.
A aparut in fata mea imbracata intr-o rochie superba, crem la culoare (cine i-a spus ca ador culoarea crem?) cu doza ei de atractivism si felul cum strapungea firele de par cu degetele ei subtiri si fine ma faceau sa ma imbat in aroma fericirii. Era in sfarsit aici, langa mine... ii simteam bataile inimii si impreuna respiram acelasi aer.
S-a apropiat cu buzele de gatul meu, mangaindu-mi cu varful nasului gulerul de la camasa, apoi ne-am sarutat intens, chiar inainte de a ne saluta, sau poate sarutul acela intens a fost formula de salut necesara.
Nu am ezitat sa-i spun cat este de frumoasa este si felul cum frumusetea ei radiaza sub clarul de luna aprins de vapaia iubirii noastre. I-am oferit buchetul de flori cu care am asteptat-o in fata blocului. Petatele rosii semnificau focul din inima mea, care ardea pentru ea. Ii plac florile, ea considera ca o femeie trebuie sa primeasca flori la orice ocazie speciala si ca acestea sunt de nelipsit la un eveniment. Sunt de aceeasi parere cu ea, florile exprim sentimentele celui care le ofera. Iar petalele rosii sunt sugestive...
Ne-am urcat in masina. In cateva secunde se apropie din nou de gatul meu si ma saruta savuros pe gat, facandu-ma sa inchid ochii de placerea acelui sarut. Se pare ca seductia nu a ramas un mit...
- Sunt insetata de mirosul tau, de gustul saruturilor tale. Ai facut un gest minunat aducandu-mi flori. De unde ai stiut ce flori imi plac?
- Probabil, un inger de-al tau m-a vizitat si mi-a impartasit acest mic secret.
M-a privit cu ochii parca plini de admiratie, m-a analizat de sus pana jos, mi-a zambit si m-a sarutat din nou. Eram gata de plecare, motorul deja pornise de cateva minute iar acum tocmai s-a incalzit.
De-ndata am ajuns in fata restaurantului. I-am deschis portiera si la brat cu ea, am pasit inauntru. Atmosfera era minunata. Aranjasem ca totul sa fie special, dar fara sa stie ea. Inchiriasem acel restaurant pentru cateva ore, avusesem grija ca muzica care ii place ei sa redea pe fundal iar inchirierea restaurantului ne facea sa avem parte de putina intimitate.
Seara a decurs minunat. In jurul nostru roiau sentimentele iar atmosfera aceea incantatoare ne-a facut sa ne spunem lucruri speciale unul celuilalt. Personalul restaurantului ne-a servit cu cele mai fine bauturi si cele mai bune mancaruri.
Am si dansat. Dar si cat am dansat... Era o placere deosebita de a dansa cu ea. Stateam lipiti unul de celalt si la fiecare schimbare de melodie ne ofeream saruturi calde unul celuilalt. Era balul iubirii noastre... Totul era pentru noi, in seara aceea, tot acest univers ne-a apartinut.



Articol scris pentru SuperBlog 2013
Share:

Scenariul primei intalniri

Seara care urma sa vina era una speciala. Am invitat-o intr-un loc superb din orasul nostru suav, in speranta de a avea o seara linistita, doar noi doi, ascunsi sub draperiile noptii.
Aveam atatea emotii, mai ceva ca la un examen. Simteam presiunea emotiilor cum ma apasa pe inima, in dorinta mea arzatoare de a reusi sa ma cuprind in universul ei se ascundea adevarata dragoste fata de ea.
Este speciala. Poate as incepe sa spun povesti, dar nici personajele ferfecate nu ii pot intrece frumusetea ei sclipitoare. Este fina, divina prin gesturile pe care le face si atragatoare prin felul ei de a vorbi si de a se comporta.
Nu stiu cand a luat nastere aceasta iubire si atractie fata de ea fiindca s-a intamplat prea rapid. Poate as scrie o carte despre tot ceea ce simt pentru ea, poate as scrie versuri sau texte pentru melodii, dar nu cred ca pot exprima in exterior tot ceea ce interiorul simte.
"Da"-ul pe care l-a spus cand am invitat-o la cel mai frumos restaurant din zona m-a facut sa trepidez de fericire, ma simteam ca in fata altarului asteptand raspunsul mult asteptat, probabil pentru faptul ca este cel mai important "da" de pana acum, din viata mea.
M-am imbracat intr-un costum elegant, pe interior ascundeam o camasa iar picioarele purtau o pereche de pantofi foarte luciosi. La plecare nu am uitat sa-mi dau cu parfum si sa-mi iau cheile de masina.
Probabil ma astepta. Mai erau doar cateva minute in care trebuia sa ma afisez in fata blocului ei.
Era ora 18:58, doar doua minute pana cand ea trebuia sa iasa pe usa apartamentului si sa coboare jos la mine. Am asteptat-o afara, la masina, asa cum a vrut si a cerut ea. Este foarte punctuala, la ora 19:00 si-a facut aparitia.
A iesit dupa acea usa precum o diva, defila parca pe covorul rosu in timp ce se indrepta spre mine, devenisem gelos pe adierea vantului fiindca ii mangaia pielea inaintea mea.
A aparut in fata mea imbracata intr-o rochie superba, crem la culoare (cine i-a spus ca ador culoarea crem?) cu doza ei de atractivism si felul cum strapungea firele de par cu degetele ei subtiri si fine ma faceau sa ma imbat in aroma fericirii. Era in sfarsit aici, langa mine... ii simteam bataile inimii si impreuna respiram acelasi aer.
S-a apropiat cu buzele de gatul meu, mangaindu-mi cu varful nasului gulerul de la camasa, apoi ne-am sarutat intens, chiar inainte de a ne saluta, sau poate sarutul acela intens a fost formula de salut necesara.
Nu am ezitat sa-i spun cat este de frumoasa este si felul cum frumusetea ei radiaza sub clarul de luna aprins de vapaia iubirii noastre. I-am oferit buchetul de flori cu care am asteptat-o in fata blocului. Petatele rosii semnificau focul din inima mea, care ardea pentru ea. Ii plac florile, ea considera ca o femeie trebuie sa primeasca flori la orice ocazie speciala si ca acestea sunt de nelipsit la un eveniment. Sunt de aceeasi parere cu ea, florile exprim sentimentele celui care le ofera. Iar petalele rosii sunt sugestive...
Ne-am urcat in masina. In cateva secunde se apropie din nou de gatul meu si ma saruta savuros pe gat, facandu-ma sa inchid ochii de placerea acelui sarut. Se pare ca seductia nu a ramas un mit...
- Sunt insetata de mirosul tau, de gustul saruturilor tale. Ai facut un gest minunat aducandu-mi flori. De unde ai stiut ce flori imi plac?
- Probabil, un inger de-al tau m-a vizitat si mi-a impartasit acest mic secret.
M-a privit cu ochii parca plini de admiratie, m-a analizat de sus pana jos, mi-a zambit si m-a sarutat din nou. Eram gata de plecare, motorul deja pornise de cateva minute iar acum tocmai s-a incalzit.
De-ndata am ajuns in fata restaurantului. I-am deschis portiera si la brat cu ea, am pasit inauntru. Atmosfera era minunata. Aranjasem ca totul sa fie special, dar fara sa stie ea. Inchiriasem acel restaurant pentru cateva ore, avusesem grija ca muzica care ii place ei sa redea pe fundal iar inchirierea restaurantului ne facea sa avem parte de putina intimitate.
Seara a decurs minunat. In jurul nostru roiau sentimentele iar atmosfera aceea incantatoare ne-a facut sa ne spunem lucruri speciale unul celuilalt. Personalul restaurantului ne-a servit cu cele mai fine bauturi si cele mai bune mancaruri.
Am si dansat. Dar si cat am dansat... Era o placere deosebita de a dansa cu ea. Stateam lipiti unul de celalt si la fiecare schimbare de melodie ne ofeream saruturi calde unul celuilalt. Era balul iubirii noastre... Totul era pentru noi, in seara aceea, tot acest univers ne-a apartinut.


Articol scris pentru SuperBlog 2013
Share:

16.10.2013

Gentile si posetele din viitor



Geanta este un lucru esential si de nelipsit din viata unei femei. Poate fi un accesoriu dar si un lucru de nelipsit, fiindca geanta ascunde in interiorul ei feminitatea persoanei pe care o poarta. Geanta unei femei poate fi considerata un alt univers, in care barbatul s-ar pierde la deschiderea fermoarului sau butonierei.













In alta ordine de idei, gentile au cunoscut evolutia de-alungul timpului din punct de vedere a design-ului si a materialului din care sunt confectionate. Astazi se face o adevarata prezentare de moda a gentilor, femeile defiland pe strazi cu genti cat mai chic si etalandu-si valoarea gentii cu adversarele de ring.

Mi-am impachetat ideile intr-o geanta Reejia si acum le despachetez aici, in fata voastra. Vreau sa impartasesc aceste idei ascunse in genti si cu cei care citesc acest articol.

1.Geanta unei femei are o complexitate foarte mare.
Multe buzunare, buzunarele, compartimente si locuri in care se pot pune tot felul de accesorii. Intr-un loc se pun machiajele, un loc pentru ochelari si servetele, un loc pentru telefonul mobil, unul pentru bani. Oare, de ce trebuie atatea? Noi barbatii ne multumim cu telefonul intr-un buzunar si cu un portofel in celalalt. O data am fost pus sa caut in geanta unei prietene (stiu ca nu e frumos, dar ea m-a rugat sa-i caut ceva in geanta fiindca era ocupata cu alte lucruri) si ma simteam precum Phineas in cautarea comorii.


2. Marimea gentii este importanta.
In functie de nevoile persoanei si modul in care sunt folosite gentile, acestea au dimensiuni diferite. Exista pe piata mini-genti doar pentru cateva lucruri necesare atunci cand plecam de-acasa, dar sunt genti care sunt pregatite sa fie incarcate semnificativ cu obiecte. Folosirea gentii difera de la persoana la persoana, aveam colege care foloseau gentile pentru a pune in ele manualele si caietele scolare sau colege care purtau in genti doar farduri, oglinzi, telefon, ochelari s.a.m.d.

3. Design-ul.
In viziunea fetelor, gentile din piele si incarcate cu pietricele sunt cele mai cautate. Trebuie sa fie chic,materialul sa fie de inalta calitate iar pietricelele trebuie sa fie prezente pentru a atrage privirile celor din jur. Suntem dive, nu?

V-am vorbit destul despre gentile deja existente si despre preferintele femeilor in materie de genti. Acum ma intreb: Daca as putea sa reinventez geanta, cum ar fi geanta ideala?

Traim intr-o lume in care geanta clasica nu mai exista si trebuie sa orientam spre altceva acest obiect dedicat femeilor. Purtarea gentii pe umar ar putea dispare in cativa ani si sa creem o geanta care sa se poarte la nivelul braului, atasata de cureaua de la blugi.
Geanta-Ghiozdan (G&G) ar putea da lovitura pe piata din Romania. Foarte multe eleve de liceu folosesc geanta pe post de ghiozdan, asa ca de ce nu facem o geanta de dimensiuni mai mari cu doua bretele, sa poata fi purtate la spate sau cu o bretea sa fie purtate precum o geanta obisnuita?
Geanta-Dosar (G&D)- sunt gentile gen plic in care ne putem pune dosarele si toate hartiile de birou. O geanta dedicata lucrului la birou, care ar face transportul materialelor pentru job, mult mai accesibila.
Geanta Techno (GT) - este geanta dedicata femeilor pasionate de gadget-uri. Geanta la care s-ar crea locasuri speciale pentru transportul tabeletor, ipad-urilor, ipod-urilor, telefoanelor, mp3&mp4 playere chiar si un notebook(mini-laptop).
Genti-sacosa: O geanta care sa ne permita sa o folosim la cumparaturi.
Genti-tort: In cofetarii sa servim un tort-geanta pentru a savura gustul mai "gentos" a tortului.


Tavi-geanta: Sa existe tavi gen geanta, in care putem face o dubla servire. Altfel putem aseza si in interiorul tavi cat si pe exterior ceea ce avem de gand sa servim persoanelor de la masa.
Genti securizate: Un model de geanta care ar include accesul la continut folosind un cod pin de securitate, astfel, lucrurile noastre ar fi in siguranta.
Genti Anti-Furt: Genti care se pot conecta la telefonul nostru mobil prin tehnologia Bluetooth si daca unul dintre acestea doua (telefon - geanta) s-ar distanta unul de celalalt la o distanta de cativa metri, sa fim avertizati. Asta cu conditia de a nu purta telefonul in geanta.

Noi folosim gentile in mod clasic, dar sunt sigur, ca acolo undeva in univers, alti locatari al sistemului nostru solar, folosesc gentile si in alte scopuri pe care noi inca nu ni le-am imaginat. Eu am vazut un *OGN pe cer, voi?

*OGN - o geanta neidentificata (de la OZN)


Articol scris pentru SuperBlog 2013.
Share:

Gentile si posetele din viitor

Geanta este un lucru esential si de nelipsit din viata unei femei. Poate fi un accesoriu dar si un lucru de nelipsit, fiindca geanta ascunde in interiorul ei feminitatea persoanei pe care o poarta. Geanta unei femei poate fi considerata un alt univers, in care barbatul s-ar pierde la deschiderea fermoarului sau butonierei.













In alta ordine de idei, gentile au cunoscut evolutia de-alungul timpului din punct de vedere a design-ului si a materialului din care sunt confectionate. Astazi se face o adevarata prezentare de moda a gentilor, femeile defiland pe strazi cu genti cat mai chic si etalandu-si valoarea gentii cu adversarele de ring.

Mi-am impachetat ideile intr-o geanta Reejia si acum le despachetez aici, in fata voastra. Vreau sa impartasesc aceste idei ascunse in genti si cu cei care citesc acest articol.

1.Geanta unei femei are o complexitate foarte mare.
Multe buzunare, buzunarele, compartimente si locuri in care se pot pune tot felul de accesorii. Intr-un loc se pun machiajele, un loc pentru ochelari si servetele, un loc pentru telefonul mobil, unul pentru bani. Oare, de ce trebuie atatea? Noi barbatii ne multumim cu telefonul intr-un buzunar si cu un portofel in celalalt. O data am fost pus sa caut in geanta unei prietene (stiu ca nu e frumos, dar ea m-a rugat sa-i caut ceva in geanta fiindca era ocupata cu alte lucruri) si ma simteam precum Phineas in cautarea comorii.
2. Marimea gentii este importanta.
In functie de nevoile persoanei si modul in care sunt folosite gentile, acestea au dimensiuni diferite. Exista pe piata mini-genti doar pentru cateva lucruri necesare atunci cand plecam de-acasa, dar sunt genti care sunt pregatite sa fie incarcate semnificativ cu obiecte. Folosirea gentii difera de la persoana la persoana, aveam colege care foloseau gentile pentru a pune in ele manualele si caietele scolare sau colege care purtau in genti doar farduri, oglinzi, telefon, ochelari s.a.m.d.

3. Design-ul.
In viziunea fetelor, gentile din piele si incarcate cu pietricele sunt cele mai cautate. Trebuie sa fie chic,materialul sa fie de inalta calitate iar pietricelele trebuie sa fie prezente pentru a atrage privirile celor din jur. Suntem dive, nu?

V-am vorbit destul despre gentile deja existente si despre preferintele femeilor in materie de genti. Acum ma intreb: Daca as putea sa reinventez geanta, cum ar fi geanta ideala?

Traim intr-o lume in care geanta clasica nu mai exista si trebuie sa orientam spre altceva acest obiect dedicat femeilor. Purtarea gentii pe umar ar putea dispare in cativa ani si sa creem o geanta care sa se poarte la nivelul braului, atasata de cureaua de la blugi.
Geanta-Ghiozdan (G&G) ar putea da lovitura pe piata din Romania. Foarte multe eleve de liceu folosesc geanta pe post de ghiozdan, asa ca de ce nu facem o geanta de dimensiuni mai mari cu doua bretele, sa poata fi purtate la spate sau cu o bretea sa fie purtate precum o geanta obisnuita?
Geanta-Dosar (G&D)- sunt gentile gen plic in care ne putem pune dosarele si toate hartiile de birou. O geanta dedicata lucrului la birou, care ar face transportul materialelor pentru job, mult mai accesibila.
Geanta Techno (GT) - este geanta dedicata femeilor pasionate de gadget-uri. Geanta la care s-ar crea locasuri speciale pentru transportul tabeletor, ipad-urilor, ipod-urilor, telefoanelor, mp3&mp4 playere chiar si un notebook(mini-laptop).
Genti-sacosa: O geanta care sa ne permita sa o folosim la cumparaturi.
Genti-tort: In cofetarii sa servim un tort-geanta pentru a savura gustul mai "gentos" a tortului.
Tavi-geanta: Sa existe tavi gen geanta, in care putem face o dubla servire. Altfel putem aseza si in interiorul tavi cat si pe exterior ceea ce avem de gand sa servim persoanelor de la masa.
Genti securizate: Un model de geanta care ar include accesul la continut folosind un cod pin de securitate, astfel, lucrurile noastre ar fi in siguranta.
Genti Anti-Furt: Genti care se pot conecta la telefonul nostru mobil prin tehnologia Bluetooth si daca unul dintre acestea doua (telefon - geanta) s-ar distanta unul de celalalt la o distanta de cativa metri, sa fim avertizati. Asta cu conditia de a nu purta telefonul in geanta.

Noi folosim gentile in mod clasic, dar sunt sigur, ca acolo undeva in univers, alti locatari al sistemului nostru solar, folosesc gentile si in alte scopuri pe care noi inca nu ni le-am imaginat. Eu am vazut un *OGN pe cer, voi?

*OGN - o geanta neidentificata (de la OZN)

Articol scris pentru SuperBlog 2013.
Share:

15.10.2013

Weekend-ul perfect







Weekend-ul perfect nu se petrece acasa, in fata calculatorului sau plimbandu-ne prin parc. Weekend-ul perfect se petrece la Vila Alpin Straja.





Intrebarea care-mi sta pe buze este: Cum este acolo? Am ocazia de a ajunge pentru prima data dupa terminarea competitiei SuperBlog si va spun sincer ca abia astept.





La Vila Alpin e frumusete,


Cum in alte locuri nu se gaseste,


Avem cazare la modul instelat,


In numar de trei incarcat.





Sunt sigur ca acolo gasesc


Oameni care-si dau interes,


Sa-mi faca vacanta mai placuta,


Si "sederea" cat mai lunga.





In interior totul pare de cristal,


Chiar daca o vad doar imaginar,


Muzica se aude lin pe fundal,


Contopindu-se cu mediul natural.





Plange soarele cu ale lui raze


Dupa coama inaltei cladiri,


Ca nici natura nu eclipseaza


Frumusetea vilei Alpin.





An de an soseste lume,


In cautarea unei vacante de vis,


Se cazeaza si uita sa mai plece


Din acest minunat paradis.





Sclipesc in ochii privitorilor,


Mesele cum stau asezate,


Cum asteapta oamenii sa le vada,


De mancare incarcate.





Dormitoarele ofera vise nocturne


Care niciodata nu mai pot fi stinse,


Spatiul si confortul ne odihnesc trupeste,


Si ne implinesc sufleteste.





Mancarea este savuroasa


Oamenii ne-o aduc la masa,


Mirosul ne ia nasul la purtare


Iar cu pofta savuram...


Fiecare fel de mancare.





Sala de conferinte are video-proiector,


Pe scaune stai precum la birou,


Dar atmosfera e alta in sala de conferinte,


Cand in jur ai prieteni cu care imparti cuvinte.





Dar cum vacanta la Straja nu se desfasoara doar in interior,


Hai sa aruncam o privire imaginara in exterior,


Pe partia de ski e veselie mare,


Cand te-arunci in aventura, cu schiuri in picioare.





Fie de inaltimea partiei, mare sau mica,


Partia de schii, adrenalina-ti ridica,


Sa simti savoarea muntelui in aerul pe care-l respiri,


Sa-ti mangaie trupul cu a lui putere, sa-l ai partener de ski.





Deci despre cazare la Straja v-am vorbit,


Despre ce intalniti acolo v-am povestit,


La sport si miscare v-am implicat


Iar la distractie v-am invitat.





Vorbele mele, in minte, sa vi le inregistrati, 


La Pensiune la Straja sa va cazati,


Distractia sa nu o incepeti fara noi,


Ca-n decembrie venim la voi.





Articol scris pentru competitia SuperBlog 2013.



Share: