Recomand Fotograf nunta Bucuresti

Subtitlu: Micul Lucian - Calatorie in timp

Suntem in prezent dar locurile sunt demult schimbate. Nimic nu este cum a fost, chiar si nimicul acesta inspira un aer rece de ne-ajunge in plamani inca de la prima inspiratie.
Este dimineata, iar sunetul asurzitor al linistii ne sparg timpanele prin piuitul patrunzator ce se mai rasfrange uneori la auzul unei adieri de vant.
Trezirea a fost non-forma, deoarece nu-mi mai amintesc nimic din ce a fost, si nici ce a existat. Nu stiu ce a creat existenta mea aici, sau de ce am venit aici.

Stiu ca in jur este un peisaj alb-negru fara pic de color, iar la vazul primelor persoane am ramas total incremenit, fiindca toti, parca cautau ceva.
Si aici, ca si acolo,exista sate si orase, dar pana la urma, ce cautau oamenii de aici?
Am lasat intrebarile si am continuat sa merg, nestiind unde ma indrept sau ce o sa fac.
Trecand printre oamenii care se uitau foarte ciudat la mine, probabil datorita hainelor pe care le aveam, am decis sa aflu ce se intampla. Am trecut usor pe langa cateva persoane care stateau linistite pe o banca cu un ziar alaturi. M-am asezat langa si am aruncat o privire pe o bucata de ziar, scria "august 1993"...
Am ramas total uimit si mi-am zis ca sigur era o farsa facuta de cineva. Ultima data eram in iunie 2013, dar daca era o farsa, de ce oamenii, orasul si tot ce este in jurul meu era schimbat?
Acest gand m-a facut sa simt un fior rece pe mijlocul spinarii, fiindca toti oamenii pe care ii stiam, ori momentan nu existau, ori erau tineri. Sincer, daca ma uitam la data... eu aveam doar 2 luni de cand m-am nascut, dar acest lucru nu se poate...ca, uite-ma aici, in carne si oase, am 20 de ani. Incredibil, mi-am spus in gand cu un oftat prelung.
Pe langa mine au trecut cativa oameni imbracati frumos, cativa lautari, un ginerel si o miresica...mda, o nunta, dar...unde este fotograful? Cum pot oamenii astia sa aiba o nunta fara fotograf?!? Tocmai ma gandeam cum am dat eu peste Lucian, cautand pe google fotograf nunta Bucuresti, iar apoi am ramas prieteni pana in ziua de astazi. Greu de inteles partea cu "ziua de astazi", moment in care ma aflu in trecut...
Am vrut sa ma duc la ei si sa le spun ca cel mai bun fotograf se afla in acelasi oras cu ei, cel care defineste arta in fotografii si capteaza nu doar simple momente din viata unui om intr-un aparat de fotografiat, el reuseste sa "captureze" iubirea momentului in fiecare pixel al unei fotografii.
Imediat mi-a trecut prin minte ideea ca ma aflu in trecut si nu exista asa tehnologie acum...sau atunci, intelegeti voi.
Dar asta inseamna ca Lucian exista in acest oras si are...mmm...doar 12 ani? Daaa...
Deci, pe scurt...Lucian copil ^_^ Si-asa nu a vrut niciodata sa-mi arate fotografii cu el cand era mic, acum am ocazia sa-l intalnesc si sa-l vad in carne si oase, copil :) Ce surpriza ar avea daca m-ar recunoaste, desi stiu ca acest lucru este imposibil.
M-am decis sa incep sa-l caut, iar in timp ce paseam pe strazile reci ale capitalei ma gandeam ca oamenii din acea vreme nu puteau beneficia de filmare si fotografie de nunta, pentru ca tehnologia nu era foarte avansata. Abia aparusera aparatele de fotografiat iar achizitionarea lor costa foarte mult, deci, doar cei instariti puteau detine un astfel de aparat.
Ajuns in fata unei scoli, privesc la ceasul acestuia de-afara, era ora 12:59, un minut pana copii vor da buzna pe usa si se vor indrepta spre casa. Sper doar ca am nimerit scoala potrivita si voi reusi sa-l recunosc pe Lucian, el fiind singura persoana pe care o cunosc in acest oras si singura persoana care, exista la ora actuala, restul prieteniilor, ori erau bebelusi, ori nu existau :))
Sunetul de clopotel de iesirea de la ora care incanta urechile fiecarui elev nu s-a lasat intarziat si zeci de copii au dat buluc prin usa, sa iasa din scoala si sa plece acasa. Printre zecile de copii s-a zarit o figura cunoscuta. Un copil balai cu ochii caprui, subtirel si o figura foarte asemanatoare cu prietenul Lucian care era in viitor, tinea un ghiozdanel in spate si se indrepta spre iesirea din scoala. Se uita o data in urma si fixeaza cu privirea cateva unghiuri, pozitii si noteaza ceva pe un carnetel. Mi-am zis: sigur el este.
M-am indreptat spre el si am spus:
Eu: Lucian?
Lucian: Da!
Eu: Salut! Ma bucur sa te cunosc...
Lucian: Cine esti, de unde ma cunosti!
Eu: Sunt un bun prieten! Nu conteaza de unde te cunosc, dar vreau sa-ti spun ceva cu tot sufletul
Lucian, care se uita putin ciudat la mine, probabil datorita faptului ca un ciudat imbracat "altfel" de cum se imbraca lumea atunci l-a oprit si vrea sa-i spuna ceva, da afirmativ din cap si spune: Da, spune...
Eu: Niciodata in viata ta sa nu renunti la vise si la ceea ce iti place. Urechile tale sa-ti auda sufletul, ochii tai sa vada iubirea iar sufletul sa ajute omenirea.
Am plecat. Micutul Lucian statea si se uita la mine cum ma indepartam cu fiecare pas pe care il faceam, probabil se gandea la cele spuse de mine...
Eu ma gandeam ca tocmai am facut un lucru bun, am ajutat la deschiderea unui vis al unui copil, l-am facut sa vada mai bine ceea ce va deveni mai tarziu, acest lucru ajutand foare mult.
A venit seara iar eu nu aveam unde sa dorm. M-am pus pe o banca in parc, acoperit cu o haina care sa ma fereasca de rigoarea noptii si adorm in cateva minute.
Mai tarziu, ma trezesc pe o podea, simtind pe spate parchetul rece. Deschid ochii si privesc in jur,iar langa mine imi zaresc telefonul si ma uit la el: 20 iunie 2013! Eram acasa, eram...in prezent.
Nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu cum am ajuns acolo, nu stiu cum am ajuns, din nou, aici...dar stiu ca nu a fost un vis.
M-am sculat de jos si ma uit in agenda telefonului cautandu-l pe Lucian, si...l-am apelat, invitandu-l apoi la o cafea, in centru, peste o jumatate de ora.
Eram decis sa aflu ce s-a intamplat, ba chiar, sa incerc sa aduc vorba despre trecutul lui.
Asezandu-ne la masa, am inceput sa deviem subiectele pe care le dezbateam la modul trecut, sa incepem sa vorbim despre trecutul nostru. Printre discutii, am plasat intrebarea: "Ce te-a determinat sa devii fotograf?"
Lucian: Nu stiu exact ce m-a determinat, probabil ca asta este misiunea mea in aceasta viata. Sa fiu acea persoana capabila sa capteze o bucata de frumusete in fotografiile pe care le fac, ca oamenii sa retraiasca emotional acele momente speciale, sau sa-si aminteasca cu perfectiune de anumite momente din viata lor.
Cand eram mic, aveam tendinta de a schita pe carnetele diferite pozitii ale unor obiecte sau, cu ajutorul creionului, dadeam viata acelui obiect pe foaie, parca incercand sa fotografiez cu creionul.
Stiam ca doream ceva prin asta de la viata, dar nu stiam ce. Intr-o zi, la iesirea de la ore, un nene, m-a oprit si mi-a spus sa-mi indeplinesc visul, "urechile sa-mi auda sufletul,ochii sa vada iubirea iar sufletul sa ajute omenirea", vorbe pe care le-am notat in carnetelul meu cu schite si la care am frecventat o perioada destul de lunga. Eu asta am simtit sa fac si asta m-a facut ceea ce sunt astazi, fiindca in meseria aceasta, este nevoie sa aud sufletul omului, sa vad iubirea dintre doua persoane si sa ajut oamenii prin serviciile pe care le ofer.
Eu, in gand: Deci, totul a fost adevarat!...

Read More

Recomand Fotograf nunta Bucuresti

Subtitlu: Micul Lucian - Calatorie in timp

Suntem in prezent dar locurile sunt demult schimbate. Nimic nu este cum a fost, chiar si nimicul acesta inspira un aer rece de ne-ajunge in plamani inca de la prima inspiratie.
Este dimineata, iar sunetul asurzitor al linistii ne sparg timpanele prin piuitul patrunzator ce se mai rasfrange uneori la auzul unei adieri de vant.
Trezirea a fost non-forma, deoarece nu-mi mai amintesc nimic din ce a fost, si nici ce a existat. Nu stiu ce a creat existenta mea aici, sau de ce am venit aici.

Stiu ca in jur este un peisaj alb-negru fara pic de color, iar la vazul primelor persoane am ramas total incremenit, fiindca toti, parca cautau ceva.
Si aici, ca si acolo,exista sate si orase, dar pana la urma, ce cautau oamenii de aici?
Am lasat intrebarile si am continuat sa merg, nestiind unde ma indrept sau ce o sa fac.
Trecand printre oamenii care se uitau foarte ciudat la mine, probabil datorita hainelor pe care le aveam, am decis sa aflu ce se intampla. Am trecut usor pe langa cateva persoane care stateau linistite pe o banca cu un ziar alaturi. M-am asezat langa si am aruncat o privire pe o bucata de ziar, scria "august 1993"...
Am ramas total uimit si mi-am zis ca sigur era o farsa facuta de cineva. Ultima data eram in iunie 2013, dar daca era o farsa, de ce oamenii, orasul si tot ce este in jurul meu era schimbat?
Acest gand m-a facut sa simt un fior rece pe mijlocul spinarii, fiindca toti oamenii pe care ii stiam, ori momentan nu existau, ori erau tineri. Sincer, daca ma uitam la data... eu aveam doar 2 luni de cand m-am nascut, dar acest lucru nu se poate...ca, uite-ma aici, in carne si oase, am 20 de ani. Incredibil, mi-am spus in gand cu un oftat prelung.
Pe langa mine au trecut cativa oameni imbracati frumos, cativa lautari, un ginerel si o miresica...mda, o nunta, dar...unde este fotograful? Cum pot oamenii astia sa aiba o nunta fara fotograf?!? Tocmai ma gandeam cum am dat eu peste Lucian, cautand pe google fotograf nunta Bucuresti, iar apoi am ramas prieteni pana in ziua de astazi. Greu de inteles partea cu "ziua de astazi", moment in care ma aflu in trecut...
Am vrut sa ma duc la ei si sa le spun ca cel mai bun fotograf se afla in acelasi oras cu ei, cel care defineste arta in fotografii si capteaza nu doar simple momente din viata unui om intr-un aparat de fotografiat, el reuseste sa "captureze" iubirea momentului in fiecare pixel al unei fotografii.
Imediat mi-a trecut prin minte ideea ca ma aflu in trecut si nu exista asa tehnologie acum...sau atunci, intelegeti voi.
Dar asta inseamna ca Lucian exista in acest oras si are...mmm...doar 12 ani? Daaa...
Deci, pe scurt...Lucian copil ^_^ Si-asa nu a vrut niciodata sa-mi arate fotografii cu el cand era mic, acum am ocazia sa-l intalnesc si sa-l vad in carne si oase, copil :) Ce surpriza ar avea daca m-ar recunoaste, desi stiu ca acest lucru este imposibil.
M-am decis sa incep sa-l caut, iar in timp ce paseam pe strazile reci ale capitalei ma gandeam ca oamenii din acea vreme nu puteau beneficia de filmare si fotografie de nunta, pentru ca tehnologia nu era foarte avansata. Abia aparusera aparatele de fotografiat iar achizitionarea lor costa foarte mult, deci, doar cei instariti puteau detine un astfel de aparat.
Ajuns in fata unei scoli, privesc la ceasul acestuia de-afara, era ora 12:59, un minut pana copii vor da buzna pe usa si se vor indrepta spre casa. Sper doar ca am nimerit scoala potrivita si voi reusi sa-l recunosc pe Lucian, el fiind singura persoana pe care o cunosc in acest oras si singura persoana care, exista la ora actuala, restul prieteniilor, ori erau bebelusi, ori nu existau :))
Sunetul de clopotel de iesirea de la ora care incanta urechile fiecarui elev nu s-a lasat intarziat si zeci de copii au dat buluc prin usa, sa iasa din scoala si sa plece acasa. Printre zecile de copii s-a zarit o figura cunoscuta. Un copil balai cu ochii caprui, subtirel si o figura foarte asemanatoare cu prietenul Lucian care era in viitor, tinea un ghiozdanel in spate si se indrepta spre iesirea din scoala. Se uita o data in urma si fixeaza cu privirea cateva unghiuri, pozitii si noteaza ceva pe un carnetel. Mi-am zis: sigur el este.
M-am indreptat spre el si am spus:
Eu: Lucian?
Lucian: Da!
Eu: Salut! Ma bucur sa te cunosc...
Lucian: Cine esti, de unde ma cunosti!
Eu: Sunt un bun prieten! Nu conteaza de unde te cunosc, dar vreau sa-ti spun ceva cu tot sufletul
Lucian, care se uita putin ciudat la mine, probabil datorita faptului ca un ciudat imbracat "altfel" de cum se imbraca lumea atunci l-a oprit si vrea sa-i spuna ceva, da afirmativ din cap si spune: Da, spune...
Eu: Niciodata in viata ta sa nu renunti la vise si la ceea ce iti place. Urechile tale sa-ti auda sufletul, ochii tai sa vada iubirea iar sufletul sa ajute omenirea.
Am plecat. Micutul Lucian statea si se uita la mine cum ma indepartam cu fiecare pas pe care il faceam, probabil se gandea la cele spuse de mine...
Eu ma gandeam ca tocmai am facut un lucru bun, am ajutat la deschiderea unui vis al unui copil, l-am facut sa vada mai bine ceea ce va deveni mai tarziu, acest lucru ajutand foare mult.
A venit seara iar eu nu aveam unde sa dorm. M-am pus pe o banca in parc, acoperit cu o haina care sa ma fereasca de rigoarea noptii si adorm in cateva minute.
Mai tarziu, ma trezesc pe o podea, simtind pe spate parchetul rece. Deschid ochii si privesc in jur,iar langa mine imi zaresc telefonul si ma uit la el: 20 iunie 2013! Eram acasa, eram...in prezent.
Nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu cum am ajuns acolo, nu stiu cum am ajuns, din nou, aici...dar stiu ca nu a fost un vis.
M-am sculat de jos si ma uit in agenda telefonului cautandu-l pe Lucian, si...l-am apelat, invitandu-l apoi la o cafea, in centru, peste o jumatate de ora.
Eram decis sa aflu ce s-a intamplat, ba chiar, sa incerc sa aduc vorba despre trecutul lui.
Asezandu-ne la masa, am inceput sa deviem subiectele pe care le dezbateam la modul trecut, sa incepem sa vorbim despre trecutul nostru. Printre discutii, am plasat intrebarea: "Ce te-a determinat sa devii fotograf?"
Lucian: Nu stiu exact ce m-a determinat, probabil ca asta este misiunea mea in aceasta viata. Sa fiu acea persoana capabila sa capteze o bucata de frumusete in fotografiile pe care le fac, ca oamenii sa retraiasca emotional acele momente speciale, sau sa-si aminteasca cu perfectiune de anumite momente din viata lor.
Cand eram mic, aveam tendinta de a schita pe carnetele diferite pozitii ale unor obiecte sau, cu ajutorul creionului, dadeam viata acelui obiect pe foaie, parca incercand sa fotografiez cu creionul.
Stiam ca doream ceva prin asta de la viata, dar nu stiam ce. Intr-o zi, la iesirea de la ore, un nene, m-a oprit si mi-a spus sa-mi indeplinesc visul, "urechile sa-mi auda sufletul,ochii sa vada iubirea iar sufletul sa ajute omenirea", vorbe pe care le-am notat in carnetelul meu cu schite si la care am frecventat o perioada destul de lunga. Eu asta am simtit sa fac si asta m-a facut ceea ce sunt astazi, fiindca in meseria aceasta, este nevoie sa aud sufletul omului, sa vad iubirea dintre doua persoane si sa ajut oamenii prin serviciile pe care le ofer.
Eu, in gand: Deci, totul a fost adevarat!...

Read More

Recenzie: Invitatia la vals de Mihail Drumes

Vreau sa multumesc librariei online Libris pentru cartea Invitatia la vals, de Mihail Drumes. Intrand pe pagina lor, o sa gasiti o multitudine de carti in engleza si romana.

Romanul prezinta iubirea absoluta dintre doua personaje dar si trasatura celor doi protagonisti, foarte greu de controlat: orgoliul.
Tudor este student la facultatea de Drept iar Micaela este studenta la Litere. Intre cei doi se firipa o adevarata poveste de dragoste datorita pasiunii pe care Tudor a facut-o pentru ea, datorita insistentelor lui si numeroaselor scrisori de dragoste pe care i le trimitea.
Primele scrisori i-au fost trimise inapoi, dar datorita scrisorilor insistente la numar, venite din partea lui Tudor, Micaela a inceput sa le opreasca. Ea le citea si le trimitea inapoi, lucru care l-a facut pe Tudor sa se ambitioneze si sa continue sa scrie.
La inceputul romanului, Micaela nu era de acord sa aiba o relatie cu Tudor. Aceasta a cazut pe scari dupa ce s-a intalnit cu acesta si i-a furat un sarut, fara voia ei.
Cartea prezinta viata ambelor personaje: cum iubesc,ce gandesc si cum se dezvolta acestea.
Tudor este obisnuit sa isi seduca amantele, iar apoi sa le paraseasca, doar pentru trufie si maretie, sentimente care apoi il vor ingenuchia prin cea mai grea pedeapsa a vietii: pedeapsa iubirii Micaelei.
Iubirea dintre cei doi este o iubire dureroasa, o iubire care ii distruge pe amandoi, incetul cu incetul, lucru care ii determina pe amandoi, intr-un final, sa se sinucida.
O iubire neimplinita este cel mai greu de suportat, dar atunci cand fiecare cauta razbunare pentru celalalt, sufletul se macina pana la ultimul graunt.
Aimee, o alinta el pe fata visurilor lui, traind cu ea cele mai speciale momente din viata lui. Ea a fost singura femeie care s-a bucurat de scrisori de dragoste din partea lui Tudor, singura femeie careia i-au fost cantate cuvinte dulci la ureche si repetate de zeci de ori, pe vaporul Principesa in calatoria lor pe mare.
Dor, asa era alintat Tudor de catre Micaela (Aimee), aceasta nu se satura niciodata de gustul sarutarilor lui si isi exprima iubirea fata de el prin cele mai frumoase gesturi si ii incalzea acestuia sufletul prin cele mai calde destainuiri. Ea vedea la el perfectiunea! Se indragostise pana si de cele mai mari defecte ale lui si isi dorea sa stea o viata intreaga langa acesta.

"Mereu ma osteneam sa-ti plac, sa fiu aceea pe care o cautati. Si,cu cat voiam mai mult, cu atat mi se parea ca eam mai putin. Ai sa zambesti cand ti-oi marturisi ca de cand am fost a ta ma simteam mai buna pana si cu mine insami, si as spune ca eram chiar geloasa pe propria mea persoana.
Tu ai ramas singura mea iubire si, daca as fi trait pana la adanci batraneti, tot n-as fi iubit a doua oara. Este asa de neverosimila si de putin omeneasca povestea iubirii unice, incat oricui i-ar parea o nascocire. Cand am citit Manon Lescaut, am ridicat din umeri, zambind sceptic, neconvinsa. E cu neputinta, imi spuneam, sa iubesti asa de total, numai o singura data in viata.[...]"

-Fragment din scrisoarea de adio, lasata de Micaela pentru Tudor.

Read More

Recenzie: Invitatia la vals de Mihail Drumes

Vreau sa multumesc librariei online Libris pentru cartea Invitatia la vals, de Mihail Drumes. Intrand pe pagina lor, o sa gasiti o multitudine de carti in engleza si romana.

Romanul prezinta iubirea absoluta dintre doua personaje dar si trasatura celor doi protagonisti, foarte greu de controlat: orgoliul.
Tudor este student la facultatea de Drept iar Micaela este studenta la Litere. Intre cei doi se firipa o adevarata poveste de dragoste datorita pasiunii pe care Tudor a facut-o pentru ea, datorita insistentelor lui si numeroaselor scrisori de dragoste pe care i le trimitea.
Primele scrisori i-au fost trimise inapoi, dar datorita scrisorilor insistente la numar, venite din partea lui Tudor, Micaela a inceput sa le opreasca. Ea le citea si le trimitea inapoi, lucru care l-a facut pe Tudor sa se ambitioneze si sa continue sa scrie.
La inceputul romanului, Micaela nu era de acord sa aiba o relatie cu Tudor. Aceasta a cazut pe scari dupa ce s-a intalnit cu acesta si i-a furat un sarut, fara voia ei.
Cartea prezinta viata ambelor personaje: cum iubesc,ce gandesc si cum se dezvolta acestea.
Tudor este obisnuit sa isi seduca amantele, iar apoi sa le paraseasca, doar pentru trufie si maretie, sentimente care apoi il vor ingenuchia prin cea mai grea pedeapsa a vietii: pedeapsa iubirii Micaelei.
Iubirea dintre cei doi este o iubire dureroasa, o iubire care ii distruge pe amandoi, incetul cu incetul, lucru care ii determina pe amandoi, intr-un final, sa se sinucida.
O iubire neimplinita este cel mai greu de suportat, dar atunci cand fiecare cauta razbunare pentru celalalt, sufletul se macina pana la ultimul graunt.
Aimee, o alinta el pe fata visurilor lui, traind cu ea cele mai speciale momente din viata lui. Ea a fost singura femeie care s-a bucurat de scrisori de dragoste din partea lui Tudor, singura femeie careia i-au fost cantate cuvinte dulci la ureche si repetate de zeci de ori, pe vaporul Principesa in calatoria lor pe mare.
Dor, asa era alintat Tudor de catre Micaela (Aimee), aceasta nu se satura niciodata de gustul sarutarilor lui si isi exprima iubirea fata de el prin cele mai frumoase gesturi si ii incalzea acestuia sufletul prin cele mai calde destainuiri. Ea vedea la el perfectiunea! Se indragostise pana si de cele mai mari defecte ale lui si isi dorea sa stea o viata intreaga langa acesta.

"Mereu ma osteneam sa-ti plac, sa fiu aceea pe care o cautati. Si,cu cat voiam mai mult, cu atat mi se parea ca eam mai putin. Ai sa zambesti cand ti-oi marturisi ca de cand am fost a ta ma simteam mai buna pana si cu mine insami, si as spune ca eram chiar geloasa pe propria mea persoana.
Tu ai ramas singura mea iubire si, daca as fi trait pana la adanci batraneti, tot n-as fi iubit a doua oara. Este asa de neverosimila si de putin omeneasca povestea iubirii unice, incat oricui i-ar parea o nascocire. Cand am citit Manon Lescaut, am ridicat din umeri, zambind sceptic, neconvinsa. E cu neputinta, imi spuneam, sa iubesti asa de total, numai o singura data in viata.[...]"

-Fragment din scrisoarea de adio, lasata de Micaela pentru Tudor.

Read More

Sa ma autojudec?

Sa ma autojudec? Nu am facut-o niciodata, dar oare merit asta? Daca da, ar fi bine sa incerc?

Mereu am cautat raspunsuri la intrebarile pe care mi le puneam, uneori cautam prea mult si nu gaseam nimic, alteori cautam la suprafata si ingropam orice urma de intrebare.
Asta m-a facut, cu timpul,sa judec mai mult rational decat cu sufletul. Desi, nu i-as face rau nici macar unei muste, ratiunea mi-a ingenuchiat sufletul de multe ori, si eu am lasat ca totul sa decurga in interiorul meu,precum o lupta.
Daca organismul meu ofera rezistenta, atunci al meu, trebuie sa se rezume mai mult la cea interioara.
Am calcat de multe ori peste suflet, ascultandu-mi ratiunea. Mereau m-am contrazis cu mine,dar, uneori, asta a fost bine.

Atunci cand se intampla ceva si luam deciziile cu mintea, mi le asumam - in cazul in care nu iesea precum doream, dar daca alegeam cu sufletul, in cazul esecului, imi parea rau.
Iata ca exista si un lucru bun in treaba asta...
Am ajuns sa privesc platonic atunci cand vine vorba de probleme,fiindca de fiecare data caut o rezolvare si indiferent de cat dureaza, o gasesc.
Mi-am asumat intotdeauna faptele, fiindca erau ale mele, chiar daca unele erau bune sau unele rele, dar indiferent de situatie, nu am mintit. Daca imi place sa joc un joc, il joc cu cartile pe fata; si din esec se naste o victorie fiinca nu conteaza ce carti avem in mana, ci cum jucam cu ele.
De ce sufletul este impotriva mintii si invers? Parca am devenit un mic robotel, pregatit sa faca orice dar numai de suflet sa nu asculte pentru a nu suferi din pricina altora. Mai bine sufar din pricina mea decat sa sufar din pricina altor oameni, fiindca, in general, pentru un om, nu trebuie sa suferi. Omul este o fiindca cu multe fete, indiferent de cat de prieten ti-ar parea sau nu.
De ce am ales sa fiu sincer,intr-o lume plina de minciuni? De ce am ales sa privesc platonic,o lume plina de bogatii? s.a.m.d.
Nu gasesc raspunsuri, dar stiu ca singurul lucru pe care il mai simt si-l impartasesc cu sufletul, este: iubirea!

Read More