Ultimele cuvinte...

„Memoria te lasă atunci când ai mai mare nevoie de ea. Timpul o presa cu puterea palmelor ei iar sunetul de tic-tac măsura ultimele bătai ale inspiraţiei mele. Trebuia să scriu, doar că mă aflam într-un gol persistent în jur. Simţeam pixul cum îmi îngheţase în mână iar eu mă uitam la o foaie albă aşteptând ca cele învăţate să-mi curgă precum râul din peniţă.
     Cerneala îmi tipărea memoria pe foaie sub formă de cuvinte reci sau calde, depinde şi de memoria care-o citeşte nu doar de cea care o scrie, fiindcă textul ţine şi de interpretare şi aşteptam glasul tăcerii să se pună pe mute iar cel al gândirii să dea sonorul mai tare. De-odată, cele mai întunecate rafturi care conţineau cutiuţe cu idei au început să se deschidă şi încet, încet să se lege una de cealaltă formând un întreg – un gând. Acest gând era lumina care reuşea să alunge întunericul din cel mai îndepărtat colţ al minţii şi să mă facă să-mi reamintesc ceea ce învăţasem.
     De-odată, coala s-a transformat într-un câmp de luptă în care literele şi semnele de punctuaţie îşi ocupau poziţiile, pregătite pentru misiunea lor: aceea de a fi înţelese. Vremea era bună, ţinea cu noi. Un neon lumina deasupra capului meu, cu aceeaşi putere de 100W cu care îmi era luminată mintea pentru ceea ce mă aştepta. Comandantul suprem era la catedră. Aştepta cu nerăbdare raportul meu final. Dacă acesta era bun sau nu, depindea doar de mine fiindcă soldaţii (cuvintele) erau la comanda mea. Pe acel câmp de luptă, eu controlam cea mai puternică armă de pe Pământ – CUVÂNTUL.

Mi-am dat ultima suflare a cuvântului la ordinul final... PUNCT!”

Cojocaru Crina
Elena – Ultimele cuvinte...